Verbul a aniversa este unul care ridică o problemă interesantă, din punctul de vedere al contextului în care trebuie folosit. Termenul face referire la capacitatea oamenilor de a-şi aminti evenimente importante din viaţa lor, fie că ţin de dimensiunea personală, fie că vizează apartenenţa lor la un grup etnic sau social. Ceea ce se pierde deseori din vedere (iar mass-media abundă de astfel de erori) este faptul că evenimentele pe care le aniversăm nu pot fi decât fericite, generatoare de bucurie. Pentru celelalte, există verbul a comemora, care implică acelaşi proces de rememorare, însă în dimensiunea lui solemnă, oficială, de elogiere. Faptul este evident dacă urmărim cu atenţie explicaţia din DEX, care spune că a aniversa înseamnă „a sărbători împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment”. Nu se precizează explicit că evenimentul la care se face referire este unul fericit, însă folosirea verbului a sărbători obligă la această concluzie.

Ceea ce mi-a stârnit interesul, analizând cuvintele care se înrudesc cu a aniversa, a fost originea lor. S-ar părea că primul care a pătruns în limbă a fost adjectivul aniversar, pentru că este singurul căruia îi sunt indicate rădăcinile străine (franţuzescul anniversaire, latinescul anniversarius). Termenul aceasta înseamnă „care aminteşte de un eveniment petrecut la aceeaşi dată, cu unul sau mai mulţi ani în urmă”, iar din el, prin căderea lui „r” (procede numit derivare regresivă) s-a format verbul. Mai mult decât atât, chiar substantivul aniversare a apărut dintr-o structură care are în componentă adjectivul, adică de la „[zi] aniversară”.

Acum vreo zece ani, când eram tânără învăţătoare abia ieşită de pe băncile şcolii, mi-a povestit o colegă despre un elev al ei care îşi aniversează, în fiecare lună, „ziua lui mică”; adică, respectând numărul zilei în care s-a născut, face abstracţie de numele lunii şi găseşte prilej să se bucure de mai multe ori pentru acelaşi eveniment fericit al venirii lui pe lume. N-am idee dacă prietena mea îşi mai aminteşte astăzi acea conversaţie, sau dacă ea are „zi mică”. Dar eu am. De unsprezece ori pe an. Nu cred în fericire eternă şi în mulţumire continuă. Viaţa mea e complexă şi are atât de multe de spus, spiritul meu este atât de miraculos de viu şi de cercetaş, încât după ce-mi aflu liniştea pornesc din nou în căutare, şi am nevoie de furtună ca să cunosc pacea. Am acceptat acum multă vreme asta despre mine şi îmi place intensitatea care îmi umple traiul de bune şi de rele simţite din plin, deopotrivă. Prin urmare, există zile când soarele străluceşte răsunător la mine în suflet şi zile în care, drum sub pământ de-aş avea, mi-ar fi mai bine, şi lipsă de gând mi-aş dori uneori ca pe-o scăpare. Însă, indiferent cum ar fi restul, „ziua mea mică” e ca o lumină. Am grijă s-o trâmbiţez în gura mare, indiferent că-s la catedră, pe chat sau aiurea. Mai curând o ascund pe cea adevărată, pentru că nu-mi place obligaţia pe care o simt unii oameni în ziua aceea; pe când cea mică e o ciudăţenie pentru toţi şi nu i-ar trece nimănui prin cap să mă ia în serios. Însă mama mă sună întotdeauna, fără excepţie, şi am prieteni care nu uită. Iar eu am grijă să-mi fac un mic dar; nu cine ştie ce, de cele mai multe ori un lucru după care am tânjit în ultima vreme, o prăjitură pe care n-am reuşit să o cumpăr, că mi-am tot adus aminte de ea prea târziu, sau o floare. Pentru că eu nu vreau să-mi trăiesc toate zilele la fel. Nu cred nici în optimistul „fiecare zi e-o sărbătoare”, nici în resemnatul „asta-i viaţa, n-ai ce-i face”. Între momente în tonuri diverse de culoare, am nevoie de prilejuri mici de bucurie, de lucruri care să mă lumineze; şi îmi place cum se bucură fiinţa mea, atunci, până în străfunduri.