În ciuda faptului că Micul dicționar academic îi dedică vreo trei articole diferite, pentru verbul a hui DEX-ul dă un singur sens (cel de care ne vom și ocupa mai îndeaproape). Este verb intranzitiv, o formație onomatopeică ce funcționează în registrul regional, însemnând „a face huiet, a răsuna prelung”.

Termenul a apărut, prin urmare, cumva imitativ, plecând de la sunete care sugerează vibrația aerului, la fel ca, de pildă, a vâjâi. Sinonimele sunt, mai mult sau mai puțin, variațiuni pe aceeași temă: a aui, a hăui, a hăuli, a răsuna, a vui și a clocoti (cu sens figurat).

Continuare »

Verbul a (se) speria are origine incertă, cea mai probabilă variantă fiind un latinesc derivat din pavor („stare de groază, provocată de imagini terifiante, în timpul somnului”). Primul sens se referă la „a (se) umple de frică, de spaimă”, fiind sinonim cu a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. Valoarea tranzitivă înseamnă „a face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă”, iar prin restrângere de sens, are în vedere acțiunea de „a stârni un animal din culcuș”.

Sunt destul de numeroase expresiile în care apare: se sperie și de umbra lui se spune despre o ființă foarte fricoasă, a-și speria (sau a-i speria cuiva) somnul înseamnă a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi. Tot astfel, a speria lupul cu pielea oii presupune a încerca zadarnic să intimidezi pe cineva. În afară de acestea, termenul are și o conotație pozitivă, folosită mai ales în registrul familiar, similară cu a fi surprins sau a uimi, a ului (prin splendoare, frumusețe, calități), de unde locuțiunea de speriat (ieșit din comun, uimitor; extraordinar).

Continuare »

Verbul a (se) obrinti se foloseşte în registrul popular, despre răni, bube ori, prin extindere de sens, despre părţi ale corpului, fiind rezultatul unei infecţii sau al frigului. Termenul vine din slava veche – obŭjentriti, şi este sinonim cu a se boboti, a se congestiona, a se inflama, a se irita, a se tumefia, a se umfla.

Nu sunt prea multe de spus despre verbul acesta. Poate doar că are o savoare aparte, care vorbeşte despre o vârstă a limbii noastre ce nu a supravieţuit decât în cărţile vechilor, şi pe care nu o vom mai recupera niciodată. Evident, din punct de vedere medical, riscul obrintirii nu a dispărut nici în vremurile noastre, el doar poartă un alt nume.

Continuare »

Verbul a (se) oglindi vine din limba slavă – oglendati, având atât o dimensiune tranzitivă, cât și reflexivă. Cea mai des utilizată explicație este „a (se) proiecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă”, fiind sinonim cu a (se) răsfrânge, a (se) reflecta. O serie sinonimică ce m-a surprins este alcătuită din a analiza, a cerceta, a examina, a măsura, a observa, a scruta, a studia, a urmări.

Valoarea reflexivă se folosește și despre oameni (deși apare destul de rar și, de obicei, cu oarecare intenție stilistică) – „a se privi în oglindă, a se admira privindu-se în oglindă” , sau cu sens figurat, despre stări, fenomene, acțiuni etc. – „a apărea ca un reflex al anumitor împrejurări, a fi înfățișate de ceva, a-și găsi expresia sau ecoul”.

Continuare »

Verbul a clămpăni face parte dintr-o serie de termeni foarte expresivi, care demonstrează din plin frumusețea și inventivitatea limbii ăsteia bătrâne. S-a format prin derivare, de la interjecția clamp, cu sufixul –ăni, și are două sensuri principale. Cel propriu înseamnă „a produce un zgomot specific prin lovirea a două obiecte (dure), prin închiderea violentă a unei uși, a unui capac, de papuci în mers etc.”, iar cel figurat – „a vorbi vrute și nevrute, mult și fără rost” – este folosit cu ironie, uneori determinat de structura „din gură”.

Partea foarte interesantă este utilizarea verbului cu referire precisă la berze – „a bate din cioc scoțând un sunet caracteristic”. Se mai folosește și cu privire la clănțănitul din dinți ori la dârdâit, la mâncatul cu zgomot, dar și pentru persoanele care tremură puțin (de bătrânețe). Mai există două variante fonetice asemănătoare – a clăpăi, a clămpăi, dar majoritatea sinonimelor fac trimitere la cea de-a doua semnificație – a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni. Pentru obiceiurile sale cele mai plăcute, românul a găsit câteva nume grozave. Mie mi se lipesc de suflet astea.

Continuare »

Atât în limba engleză, cât şi în limba română, adjectivul „livid” înseamnă „vânăt”, „învineţit”. La început se referea în general la culoare, dar în timp utilizarea s-a restrâns la culoarea pe care o capătă pielea în urma unei sperieturi, a unei suferinţe etc. De aici a fost asociat cu „palid”.

Interesant este că în limba engleză, pe la 1920, adjectivul „livid” a căpătat şi sensul de „înfuriat” – genul de înfuriere când subiectul devine livid. Sensul acesta a prins destul de bine, aşa că ai toate şansele ca, dacă întâlneşti cuvântul „livid” în limba engleză, să nu se refere tocmai la culoare.