Verbul a clămpăni face parte dintr-o serie de termeni foarte expresivi, care demonstrează din plin frumusețea și inventivitatea limbii ăsteia bătrâne. S-a format prin derivare, de la interjecția clamp, cu sufixul –ăni, și are două sensuri principale. Cel propriu înseamnă „a produce un zgomot specific prin lovirea a două obiecte (dure), prin închiderea violentă a unei uși, a unui capac, de papuci în mers etc.”, iar cel figurat – „a vorbi vrute și nevrute, mult și fără rost” – este folosit cu ironie, uneori determinat de structura „din gură”.

Partea foarte interesantă este utilizarea verbului cu referire precisă la berze – „a bate din cioc scoțând un sunet caracteristic”. Se mai folosește și cu privire la clănțănitul din dinți ori la dârdâit, la mâncatul cu zgomot, dar și pentru persoanele care tremură puțin (de bătrânețe). Mai există două variante fonetice asemănătoare – a clăpăi, a clămpăi, dar majoritatea sinonimelor fac trimitere la cea de-a doua semnificație – a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni. Pentru obiceiurile sale cele mai plăcute, românul a găsit câteva nume grozave. Mie mi se lipesc de suflet astea.

Și, de obicei, odată găsite, le folosesc des, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, fascinată de muzica lor aparte, încercând să le potrivesc în cele mai diverse contexte. Apoi, evident, le acoperă uitarea, dar pentru ceva timp, universul meu lingvistic se concentrează asupra lor.

Zilele astea, de pildă, toate cele din jurul meu își modifică sunetele pentru a se potrivi întru clămpănire: toți papucii clămpănesc leneș de dimineață până seara, ușile se trântesc clămpănind ca să mă sperie, ciorile se vântură clămpănind pe lângă geamuri, toamna asta clămpănește când și când a iarnă. Căci există clămpănit care mă supără – vorba rea și bârfele, dar și clămpănit care mă încântă – flecărelile cu prietenii de departe sau de-aproape…