Din punctul meu de vedere, verbul a trăncăni face parte dintre cele care sună grozav. Înseamnă, conform dicţionarelor, „a vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute şi nevrute”, stabilind sinonimie cu a flecări, a sporovăi, a pălăvrăgi, a bârfi. Aspectul care mi-a atras atenţia a fost o altă serie de sinonime, care face mai curând referire la un aspect fizic, concret al verbului – a durăi, a durui, a hodorogi, a hurui, pentru că, iniţial, cuvântul se referea la tot soiul de zgomote neplăcute şi deranjante. De unde se vede că termenul are două conotaţii fundamentale, căci, aşa cum spune şi experienţa mea personală, pe cât de urât şi de prostesc este obiceiul trăncănelii-bârfă, pe atât de plăcută şi de relaxantă este minunata şi lăsata de la Dumnezeu trăncăneală-sporovăială cu amicii.

Tot scotocind prin dicţionare, am descoperit „trancanáua” (substantiv feminin ce se înrudeşte cu a trăncăni), care are două sensuri şi două forme de plural. Astfel, pentru contextul ce trimite la „vorbe goale, palavre”, pluralul indicat este trancanale. Pentru celălalt sens – „lucruri casnice mărunte, îngrămădite în dezordine, catrafuse” – apar valabile şi trancanalele, dar îs dublate de trăncănăi. Mai mult decât atât, stabilirea sinonimiei se face în funcţie de flexiunea după număr, deci avem pentru singular flecăreală/flecărie/flecărire/flecărit, limbuţie, pălăvrăgeală/pălăvrăgire/pălăvrăgit, sporovăială/sporovăire/sporovăit, tăifăsuială/tăifăsuire/tăifăsuit, trăncăneală/trăncănit, vorbăraie/vorbărie, iar pentru plural – boarfe, bulendre, calabalâc, catrafuse, troace, ţoale… Recunosc cinstit că bogăţia aceasta de vocabule sonore mă fascinează şi mă face să mă gândesc la modul – nedrept – în care limbajul, odată ridicat în sferele civilizate, rafinate şi pretenţioase, îşi pierde definitiv plasticitatea şi savoarea pe care le are în sfera familiară.