Verbul a (se) obrinti se foloseşte în registrul popular, despre răni, bube ori, prin extindere de sens, despre părţi ale corpului, fiind rezultatul unei infecţii sau al frigului. Termenul vine din slava veche – obŭjentriti, şi este sinonim cu a se boboti, a se congestiona, a se inflama, a se irita, a se tumefia, a se umfla.

Nu sunt prea multe de spus despre verbul acesta. Poate doar că are o savoare aparte, care vorbeşte despre o vârstă a limbii noastre ce nu a supravieţuit decât în cărţile vechilor, şi pe care nu o vom mai recupera niciodată. Evident, din punct de vedere medical, riscul obrintirii nu a dispărut nici în vremurile noastre, el doar poartă un alt nume.

Mă gândeam chiar, citindu-l, că nu pare a fi la fel de enervant ca alergiile care ne irită pielea ori atât de agasant ca herpesul care trădează proasta funcţionare a sistemului imunitar, atât de periculos precum inflamarea repetată a unei răni care nu se lasă vindecată, ori tumefierea unui braţ degerat, care poate ajunge la tăiere.

Mai mult decât atât, termenii actuali care spun azi acelaşi lucru sunt numeroşi şi sofisticaţi, ne sunt mai la-ndemână şi ne sperie mai tare decât o face mai vechiul lor echivalent. Mă întreb deseori dacă omul a reuşit să-şi perfecţioneze limbajul, doar pentru a da un nume mai precis spaimelor sale, de a găsi, în marea lui aventură lingvistică, cel mai exact mod de a-şi exprima temerile. Oare când i-au devenit cuvintele inamici, prin încărcătura lor semnificativă?