Verbul a (se) radicaliza face parte dintr-o categorie aparte, a verbelor care au – de fapt şi de drept – o singură semnificaţie. Înseamnă „a deveni sau a face să devină radical”, alcătuit prin sufixare cu -iza, pe modelul germanului radikalisieren. Cel mai adesea, se foloseşte despre persoane sau despre grupări politice, având în vedere adoptarea unei atitudini radicale, intransigente.

Termenul se poate referi şi la încercarea de a atrage pe cineva la o reformă democratică radicală, stabilind, din acest punct de vedere, sinonimie cu a revoluţiona. Interesant este că verbul pare să aibă conotaţii pozitive – pornind, probabil, de la semnificaţiile adjectivului de bază, care poate să însemne „(despre leacuri) care vindecă în întregime, complet; care preconizează reforme adânci, acţiuni hotărâtoare, schimbări fundamentale”.

Eu îl asociam – greşit, observ – mai curând cu acutizarea situaţiilor de criză (nu doar politice şi personale, ci şi armate), nu cu rezolvarea lor. Radicalizarea unui conflict îmi pare un act agresiv al cuiva care, într-adevăr, forţează provocator o rezolvare. Însă intervenţia brutală n-ar fi generată, în mod necesar, de dorinţa de a reforma şi de a democratiza.

Sigur, crizele se cer rezolvate, nimic de spus, pentru că nimic nu mai rodeşte cu adevărat în ele… Dar cred că depinde – mult mai mult decât am vrea să credem noi, visând la linişte şi pace cu orice preţ – şi cine câştigă din rezolvarea unui conflict. Mi se spune, deci, că din radicalizare câştigă numai „democraţia” şi „reforma”. Sper că cele adevărate, nu ca la noi.