Verbul a (se) exclude vine din limba latină – excludere, ajuns la noi în etapa aceea de relatinizare, de redescoperire a moștenirii latine în limba română. Este un verb de conjugarea a III-a (cu infinitivul terminat în –e), a cărui valoare tranzitivă înseamnă „a da afară, a nu admite”, fiind sinonim cu a elimina, a excepta, a îndepărta, a înlătura, a scoate.

Sensul reflexiv face referire la o acțiune reciprocă dintre două elemente de „a se respinge ca fiind incompatibile, contrare, nepotrivite”. Cel mai evident antonim este a include, în timp ce ultimul sens poate reprezenta, în sens larg, o antonimie cu a accepta (venit din franceză, fiind și el un latinism, la bază).

Continuare »

Continuare »

Verbul a reuşi este unul care ne place foarte mult, care ne gâdilă urechile şi orgoliul într-un mod plăcut. Înseamnă „a ajunge la rezultatul dorit, a obţine după o serie de eforturi”, fiind sinonim cu a izbuti, a izbândi. Presupune, prin urmare, capacitatea de a stabili scopuri şi dorinţa de a le atinge, ca şi pasiunea şi perseverenţa de a le atinge.

Sensul general se referă, pe de altă parte, la „a avea succes, a termina cu bine, a avea un sfârşit bun”. Căci finalitatea fericită este oricând un deziderat, iar uneori o surpriză plăcută a vieţii: fără ţeluri, fără traseu, fără planuri, chiar fără efort, poate. Pur şi simplu pentru că aşa trebuie să fie, ori pentru că verbul înseamnă şi „a face ceva cu pricepere şi îndemânare”. Cu plăcere, pasiune şi atât.

Continuare »

Verbul a desfide este dintre cele destul de rar folosite, care cer de obicei o situaţie extremă pentru justificarea utilizării. Înseamnă „a chema, a provoca pe cineva să dovedească ceva, ştiut fiind că nu va reuşi”, putând să reprezinte, într-o confruntare, şi o modalitate de „a spune cuiva că nu este crezut sau că este considerat incapabil”.

Termenul este folosit foarte des în sinonimie cu a înfrunta, cu a sfida şi cu a brava, însemnând „a înfrunta, a nesocoti o primejdie”, pierzându-şi ceva din conotaţiile sensului de bază. Ceea ce aseamănă cele două situaţii este însă atitudinea: implică provocare, sfidare, dispreţ, dar şi pericol.

Continuare »

Verbul a cunoaşte are, într-un sens extrem de larg, următoarele semnificaţii: „a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”. Într-un sens mai puţin riguros (dar, probabil, mai adecvat limitelor cunoaşterii umane), verbul înseamnă „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei; a fi luat la cunoştinţă de ceva”.

Cât despre obiectivitate şi adevăr… cel puţin atunci când e vorba despre cunoaşterea oamenilor („a şti, a afla cine este cineva”), mi se pare că, de fapt, participarea afectivă, emoţia, căldura sentimentelor, doar ele ne permit să cunoaştem cu adevărat oamenii din jurul nostru. Celor care ne privesc obiectiv, ca pe obiecte de studiu, de obicei nu le permitem accesul în intimitatea firească, cea care ne dezvăluie esenţa, deci cunoaşterea lor e indirectă şi eronată. Sigur, puteţi să-mi explicaţi cum e cu psihologia, dar sunteţi siguri că v-aţi vrea viaţa trăită între oameni-psiholog?…

Continuare »

Verbul a plănui îşi lămureşte sensurile cu ajutorul sintagmelor „a face planuri, a pregăti ceva (în minte) pentru viitor”, iar prin extindere de sens se poate referi şi la „a pune la cale”. Dintre sinonime, unele sunt neutre din punct de vedere al conotaţiei – a stabili, a hotărî, a intenţiona, în timp ce altele trimit spre zonele obscure ale minţii umane, capabile a naşte planuri diabolice – a premedita, a unelti, a urzi. Cel mai utilizat echivalent pare să fie a planifica, ce are articole de dicţionar mult mai consistente şi explicaţii mai detaliate, căci se află într-o zonă mai activă a vocabularului (cel puţin aşa îmi pare mie).

Mă gândeam într-o zi la ciudăţenia destinului omului, condamnat să facă şi să desfacă planuri pe toată durata vieţii sale. Eu cred că nu se poate fără, deşi ştiu că unii dintre noi pretind altceva. Însă vieţile noastre au nevoie de scopuri, iar acestea devin, în timp, obiectul unor planuri care să le transforme în realitate. Însă în mintea mea „planul” nu e deloc un traseu bătut în cuie, ci e o noţiune extrem de flexibilă, vie, capabilă de adaptare şi deschisă oricăror influenţe sau întâmplări ajutătoare. Nu e deloc un orar pe care trebuie să-l respect cu stricteţe, ci un fel de… pescuit, ori mai curând un soi de pândă.

Continuare »