Verbul a (se) exclude vine din limba latină – excludere, ajuns la noi în etapa aceea de relatinizare, de redescoperire a moștenirii latine în limba română. Este un verb de conjugarea a III-a (cu infinitivul terminat în –e), a cărui valoare tranzitivă înseamnă „a da afară, a nu admite”, fiind sinonim cu a elimina, a excepta, a îndepărta, a înlătura, a scoate.

Sensul reflexiv face referire la o acțiune reciprocă dintre două elemente de „a se respinge ca fiind incompatibile, contrare, nepotrivite”. Cel mai evident antonim este a include, în timp ce ultimul sens poate reprezenta, în sens larg, o antonimie cu a accepta (venit din franceză, fiind și el un latinism, la bază).

Din punctul meu de vedere, excluderea poate funcționa ca un principiu de viață. Omul trebuie, pentru bunul lui trai, să elimine din jurul său tot ceea ce nu-i face bine, fie acestea lucruri sau oameni. A proceda prin excludere este o modalitate foarte bună de a îndepărta variantele inconvenabile pentru a ajunge la esența care ne este favorabilă ori utilă.

Ceea ce nu-mi place este însă felul în care oamenii uzează de această practică pentru a se tria în interiorul unui grup, care sfârșește, invariabil, prin a se împărți în „cei șmecheri” și „cei tolerați”. Indiferent dacă motivul asocierii este reprezentat de relații de prietenie sau de colegialitate, dinamica unui grup este similară, iar a fi cool kid este o stare a minții, nu un dat al vârstei.

Întotdeauna am fost privilegiată în această privință. Mă trezesc, fără să vreau, în lumina reflectoarelor (uzez de metafore, evident), fără să mă intereseze prea mult aspectul acesta. Sigur, orgoliul meu se simte bine, nu pot fi ipocrită, dar lucrul mi se pare absolut irelevant. Ceea ce mă enervează, fără excepție, este felul în care dominanții se comportă cu ceilalți. Iar la asta reacționez dur, de fiecare dată, și mai ales dacă cel nedreptățit nu sunt eu. Altfel, cum aș putea cere același lucru de la copii?