În limba engleză contemporană, politician înseamnă exact același lucru ca în română. Un profesionist în ale politicii, o persoană a cărei meserie este politica (pe același model cu sportivii profesioniști spre deosebire de cei amatori).

Dar politician nu a avut întotdeauna același sens pozitiv. La Shakespeare, de pildă, politician însemna uneltitor, sensul acesta vizibil negativ reieșind din context, cât se poate de limpede, precum în „Hamlet” (V.i.77-78): „This might be the pate of a politician, which this ass now o’erreaches […]”.

Urme ale acestui sens conotat negativ se regăsesc nu doar în mentalitatea generală potrivit căreia politicienii nu prea sunt oameni onorabili, ci și într-un sens restrâns aflat în engleza americană, unde acest termen înseamnă o persoană care, prin manipulare, ajunge să acceadă la poziții de conducere într-o companie.

Verbul a emigra face parte dintr-o categorie specială, a vorbelor cu foarte mare încărcătură emoțională. Înseamnă „a-și părăsi patria (locul de baștină) pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară”. Vine din limba latină (emigrare < ex „afară”, migrare „a se duce”) pe filieră franceză (émigrer), stabilind echivalență de sens cu a se expatria, dar având printre sinonime și termeni mai expresivi, precum a pribegi, a se înstrăina, a se desțăra, a băjeni/băjenări (toate din zona arhaică și livrescă).

Decizia de a emigra se poate lua ca urmare a unor circumstanțe independente de voința celui care se vede nevoit să facă un astfel de pas, fiind constrâns de factori politici sau economici, cu efecte foarte puternice pe plan emoțional, devastatoare uneori. În natură – ca de obicei – lucrurile sunt mai simple; verbul se folosește, de pildă, pentru păsările care schimbă locul după climă, activitate ce intră în firescul vieții și al morții, pe care oamenii îl complică, de cele mai multe ori. Oricum ar fi, antonimul folosit este același – a se repatria.

Continuare »

Verbul a participa vine din latină – participare, pe filieră franceză – participer, fiind, în consecinţă, un neologism. Sensul de bază al termenului se referă la „a lua parte la o activitate, la o acţiune, la o discuţie”. Alte două sensuri au în vedere, unul – aspectele materiale, adică „a lua parte la o întreprindere economică, contribuind cu bani sau cu alte valori materiale (cu scopul de a obţine un câştig)”, celălalt – aspectele spirituale, deci „a împărtăşi starea de spirit sau sentimentele cuiva, a fi solidar cu cineva într-o împrejurare dată”.

Participarea presupune, prin urmare, un parteneriat pentru a realiza un anumit lucru sau acţiune, fiind sinonim cu a lua parte, a se asocia, o contribuţie care poate avea, însă, ca scop, şi un câştig financiar – a asista, a colabora, a coopera, a conlucra. De asemenea, asocierea la trăirile cuiva poate însemna ataşament, chiar prietenie, pentru că, astfel, beneficiile vor fi deopotrivă ale tuturor celor implicaţi. În orice caz, participarea este rezultatul unei convingeri interioare că actul acesta poate face diferenţa.

Continuare »

Verbul a (se) unifica este un neologism, fratele mai tânăr – şi echivalentul semantic – al lui a (se) uni. Vine din limba franceză (din unifier), primit în timpul procesului de relatinizare a limbii română, având la origine un latinesc unificare şi înseamnă, în primul rând, „a face un întreg din mai multe părţi, a realiza o unitate”.

Un alt sens al termenului se referă la „a cuprinde într-un sistem unic; a face să fie unitar/la fel; a aduce la acelaşi numitor”. Iar dacă prima semnificaţie avea în vedere, de exemplu, unificarea provinciilor dintr-o ţară, cea de-a doua poate fi folosită, de pildă, pentru unificarea ortografiei. Există, desigur, şi o valoare generală – „a uni într-un tot întreg” obiecte răzleţe.

Continuare »

Verbul a pedepsi apare ca un răspuns firesc la eroarea umană, cu grade diferite de gravitate. Înseamnă „a aplica cuiva o pedeapsă”, fie pentru o greşeală, fie pentru o infracţiune săvârşită. Termenul se poate referi la „a supune unor chinuri” ce pot fi de natură fizică sau morală, dintre toate acestea cea mai dură fiind (dacă e făcută bine şi cu reale remuşcări) auto-pedepsirea – a se chinui, a se tortura, a suferi. Foarte interesante mi s-au părut a fi sinonimele, extrem de numeroase şi diferite din punct de vedere semantic, în funcţie de domeniul de aplicabilitate.

Cea mai răspândită utilizare se circumscrie spaţiului juridic, mergând de la a sancţiona, până la a condamna, a osândi. Una dintre cele mai aprige instanţe de pedepsire este însă cea divină, motiv pentru care, foarte des, Dumnezeu bate, ceartă, obliceşte, răsplăteşte ori răzbună. Iar sinonimele utilizate în spaţiul sacrosanct al Bisericii sunt a canoni, chiar a chinui şi a căzni. Forme extreme ale pedepselor pot face trimitere la termeni având conotaţii mai dure, precum a schingiui sau a tortura. E ciudat… într-o religie în care verbul fundamental este a ierta, cu întoarcerea celuilalt obraz – deci antonimul perfect…

Continuare »

Sensul verbului a ierta presupune scutirea cuiva de o pedeapsă, trecerea unei vini cu vederea, dispensarea cuiva de o obligaţie, eliberarea de o acuzaţie, şi alte câteva lucruri asemănătoare. În mai toate locurile unde se explică vorbe, a ierta este sinonim cu a scuza. Nu şi-n capul meu… Diferenţa – mi se pare mie fundamentală şi de netăgăduit – se referă la gravitatea greşelii. Este foarte interesantă etimologia, pentru că termenul vine din latinescul libertare, care înseamnă „a cruţa”, un cuvânt foarte serios, care are implicaţii semantice profunde ce se referă la salvarea celui în culpă. De aici provine, probabil, sensul pe care îl are cuvântul atunci când este utilizat în sfera bisericească, stabilind sinonimie cu a absolvi şi a dezlega – de păcate.

Continuare »