Verbul a emigra face parte dintr-o categorie specială, a vorbelor cu foarte mare încărcătură emoțională. Înseamnă „a-și părăsi patria (locul de baștină) pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară”. Vine din limba latină (emigrare < ex „afară”, migrare „a se duce”) pe filieră franceză (émigrer), stabilind echivalență de sens cu a se expatria, dar având printre sinonime și termeni mai expresivi, precum a pribegi, a se înstrăina, a se desțăra, a băjeni/băjenări (toate din zona arhaică și livrescă).

Decizia de a emigra se poate lua ca urmare a unor circumstanțe independente de voința celui care se vede nevoit să facă un astfel de pas, fiind constrâns de factori politici sau economici, cu efecte foarte puternice pe plan emoțional, devastatoare uneori. În natură – ca de obicei – lucrurile sunt mai simple; verbul se folosește, de pildă, pentru păsările care schimbă locul după climă, activitate ce intră în firescul vieții și al morții, pe care oamenii îl complică, de cele mai multe ori. Oricum ar fi, antonimul folosit este același – a se repatria.

Personal, am avut și eu o perioadă în care am fost pe punctul să iau o astfel de hotărâre. Lucrurile s-au așezat pe un făgaș favorabil mie, așa că am amânat luarea unei decizii atât de categorice. Prin urmare, nu pot să știu prea multe despre viața de expat… motiv pentru care nici nu fac presupuneri hazardate despre ce ar trebui să facă, zică și să simtă cei care au reușit să „scape” de aici. Uneori mi se pare, însă, că nu sunt multe nații ca a noastră, capabilă să se pună la colț și să se terfelească singură…

Iar discuţiile și comentariile lor asupra felului în care gestionăm situația noi, cei de acasă, mi se par asemănătoare – fără supărare – cu apostrofările și țipetele din tribune, în timpul meciului de fotbal. Și spun asta cu tot respectul. Poate nu ar trebui să se uite că, deşi fiecare îşi poate vedea de drum şi, odată ieşit în lume, omul îşi schimbă perspectiva şi mentalitatea, acasă inerţia a rămas aceeaşi, iar schimbările se produc tot cu viteze… uşor spre negativ. Şi nici nu e greu de înţeles.

Căci, din păcate, România nu oferă, în acest moment, decât soluţii personale… Pentru întregul popor, singura care dă sens este speranţa. Poți să speri că munca ta – făcută bine și conștiincios – va fi apreciată, poți să speri că vei alege bine la parlamentare și la prezidențiale, iar cei delegați prin votul tău vor avea grijă să ai școli și spitale… Știu, sună idealist și defetist, dar consider că, realmente, singurul lucru asupra căruia ai un control, până la urmă, este propria ta persoană. În rest, schimbările vor veni, în timp, cu răbdare. Măcar pentru copiii noștri.