Verbul a cutreiera vine din limba latină (contribulare) și apare lămurit în dicționare mai mult cu ajutorul sinonimelor – a străbate, a colinda (în lung și-n lat), a umbla (din loc în loc), echivalent, prin extindere de sens, cu a hoinări, a vagabonda. Are și o utilizare reflexivă, mai neobișnuită, care înseamnă a se perinda.

În afară de acestea, o multitudine de alte lexeme se aliniază lui, din punctul de vedere al semnificației, în diferite contexte: a bate, a călători, a călca, a se duce, a flana, a frecventa, a merge, a ocoli, a parcurge, a peregrina, a petrece, a (se) plimba, a se plimbarisi, a rătăci, a răzbate, a traversa, a treiera, a vântura, a vizita.

Continuare »

Verbul a colinda este obținut, prin derivare regresivă, din substantivul colindă. Are un sens de bază, venit din vechile tradiții populare – „a umbla, în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grâu)”, obicei din care s-a născut semnificația generică de „a serba Crăciunul”. Un sens figurat și regional care pornește de aici se referă la păsări: „a ciripi la festrele cuiva”.

O accepție mai vastă a termenului are în vedere acțiunea de „a umbla de colo până colo, dintr-un loc în altul” ori de „a bate un drum”, fie pentru „a căuta pe cineva sau ceva”, fie pentru „a veni sau a se duce la cineva”. Probabil cel mai cunoscut sens figurat al termenului se referă la „a petrece cu gândul”.

Continuare »

Verbul a hoinări este format prin derivare de la adjectivul hoinar, iar sensul cel mai comun este „a umbla hoinar, a bate drumurile, a călători mult și fără țintă, fără rost, fără căpătâi”. La rândul său, adjectivul s-a format prin derivare de la substantivul hoină/oină – termen cu origine necunoscută, numele unui joc vechi.

Dintre sinonimele cel mai des folosite, mai aproape de sensul profund al termenului se găsesc a colinda, a cutreiera, a peregrina, a pribegi, a rătăci, iar a vagabonda poate fi considerat un echivalent cu o nuanță ușor peiorativă. Regionalismele și arhaismele sunt multe și interesante: a bădădăi, a budușlui, a hăimăni, a horhăi, a lăinici, a nemernici, a ștrengări, a tălălăi, a techerghi.

Sunt frumoase și expresiile echivalente, care par a folosi cu precădere două verbe: a umbla creanga ori a umbla frunza frăsinelului, a umbla lelea / teleleu, dar și a bate străzile, drumurile sau pădurile. Iar dintre neologisme, dicționarele identifică un singur sinonim, livrescul a flana, venit din franceză (flâner).

Continuare »

Verbul a se duce are cu totul alte valenţe decât corespondentul său tranzitiv. Înseamnă, mai întâi, „a merge, a se deplasa, a pleca undeva sau către cineva”. Nu presupune întotdeauna stabilirea unei ţinte precise, a unei finalităţi, putând fi sinonim cu a colinda, a cutreiera, ori referindu-se la „a pluti pe apă sau a zbura în aer”, la voia întâmplării. De asemenea, unul dintre sensurile sale nu are în vedere elemente concrete, ci se foloseşte cu privire la timp, veşti, zvonuri, gânduri, stabilind sinonimie cu a trece, a se răspândi, a se împrăştia. Semnificaţia figurată are sinonime variate, de la a dispărea, a se stinge, până la a se sfârşi, a muri.

Foarte numeroase şi sugestive sunt expresiile în componenţa cărora intră acest verb. Astfel, se poate transmite dorinţa, ardoarea ori nerăbdarea de a ajunge undeva – a se duce drept / într-un suflet / glonţ / puşcă / întins, ori distanţa mare care se parcurge – a se tot duce. În altă ordine de idei, se poate referi la măritiş – a se duce după cineva, ori la distrugere, la prăbuşire – a se duce de râpă / pe copcă / pe gârlă / pe apa sâmbetei. Poate exprima neîncrederea – du-te-ncolo!, agitaţia – du-te-vino, ocara – du-te dracului!. În mod special, structura ducă-se pe pustii! poate denumi epilepsia sau e un eufemism pentru a denumi diavolul (aghiuţă, necuratul).

Continuare »

Verbul a (se) plimba înseamnă, în sensul său cel mai larg, „a umbla în voie dintr-un loc în altul pentru a se recrea, a se deplasa fără grabă şi fără ţintă, a face mişcare, a lua aer”. Se poate, de asemenea, referi la o acţiune împreună cu altcineva – „a duce, a purta (oameni sau animale); a scoate şi a însoţi pe cineva la plimbare”, ori asupra unui lucru – „a mişca un obiect încoace şi încolo, a trece dintr-o parte în alta”. De asemenea, se pot plimba ochii sau privirile („a trece cu vederea în repetate rânduri”).

Sinonimele sunt destul de numeroase, cu nuanţe expresive diferite – a călători, a colinda, a cutreiera, a (se) mişca, a parcurge, a străbate, a vântura, dar şi termeni familiari ori regionali – a se plimbarisi, a se şeităli, a şpariţi. Desigur, preferatele mele sunt tot expresiile: „a se plimba ca vodă prin lobodă” (adică a umbla în toate părţile fără nicio piedică), „a plimba degeaba cărţile la şcoală” ori imperativele „du-te de te plimbă!” şi „plimbă ursu’!” (adică „vezi-ţi de treabă!, du-te şi lasă-mă-n pace!, fugi de-aici!, pleacă!”)

Continuare »

Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.

Continuare »