| Mă rogi cu-n surâs şi cu dulce cuvânt rost să fac de seminţe, de rarele, pentru Eutopia, mândra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice joacă să-nalţe tăcutele seve-n lumină. |
You ask me sweetly, and with smile, to bring you rare seeds for Eutopia, the proud garden where the fertile lightnings play to raise the silent saps to light. |
| I am poor brother Lippo, by your leave! You need not clap your torches to my face. Zooks, what‘s to blame? you think you see a monk! What, ‘tis past midnight, and you go the rounds, And here you catch me at an alley‘s end Where sportive ladies leave their doors ajar? The Carmine‘s my cloister: hunt it up, Do,‒harry out, if you must show your zeal, Whatever rat, there, haps on his wrong hole, And nip each softling of a wee white mouse, Weke, weke, that‘s crept to keep him company! Aha, you know your betters! Then, you‘ll take Your hand away that‘s fiddling on my throat, And please to know me likewise. Who am I? |
Îngăduiţi! sunt bietul frate Lippo! Nu-mi scoateţi ochii cu aceste torţe! Ce naiba! Nu arăt eu a călugăr? Cum? E trecut de miezul nopţii Şi voi vă faceţi rondul şi m-aţi prins Aici, la capătul aleii unde uşa O las‘ crăpată fetele sprinţare? Sunt din Carmine. ‒ Scotociţi, dar ‒ hai! De vreţi să v-arătaţi zeloşi, stârpiţi Orice guzgan ieşit din vizuină Şi gâtuiţi ‒ chiţ! ‒ şoricelul alb Deprins cu-asemenea tovărăşie! Aha! Ţi-e teamă de superiori? Atunci ia mâna de pe beregată, Că nu e scripcă şi ‒ să mă prezint. |
| ‘A cold coming we had of it, Just the worst time of the year For the journey, and such a long journey: The ways deep and the weather sharp, The very dead of winter. And the camels galled, sore-footed, refractory, Lying down in the melting snow. |
Ne-a întâmpinat cu frig mare Tocmai cea mai rea vreme a anului Pentru un drum aşa de lung: Căile desfundate şi aerul tăios, Chiar miezul mort al iernii. Şi cămilele rănite, betege de picioare, răzvrătite, Culcându-se în omătul care se topea. |
| The sun was shining on the sea, Shining with all his might: He did his very best to make The billows smooth and bright – And this was odd, because it was The middle of the night. |
Pe mare soarele-n amiază Cu toată forţa strălucea, El îşi dădea toată silinţa Şi valurile netezea. Era ciudat cum nu se poate Că se făcuse miez de noapte. |
| The blessed damozel leaned out From the gold bar of Heaven; Her eyes were deeper than the depth Of waters stilled at even; She had three lilies in her hand, And the stars in her hair were seven. Her robe, ungirt from clasp to hem, No wrought flowers did adorn, But a white rose of Mary’s gift, For service meetly worn; Her hair that lay along her back Was yellow like ripe corn. Herseemed she scarce had been a day One of God’s choristers; The wonder was not yet quite gone From that still look of hers; Albeit, to them she left, her day Had counted as ten years. (To one, it is ten years of years. …Yet now, and in this place, Surely she leaned o’er me — her hair Fell all about my face. . . . Nothing: the autumn-fall of leaves. The whole year sets apace.) It was the rampart of God’s house That she was standing on; By God built over the sheer depth The which is Space begun; So high, that looking downward thence She scarce could see the sun. It lies in Heaven, across the flood Of ether, as a bridge. Beneath, the tides of day and night With flame and darkness ridge The void, as low as where this earth Spins like a fretful midge. |
Slăvita doamnă desfăcu A cerului perdele; Îi erau ochii mai adânci Ca apa din cişmele; Trei crini avea în mâna ei Şi-n păru-i şapte stele. De flori nempodobit, veșmântul Ea îl purta descins; Un alb răsur dat de Maria De gât îi era prins Şi părul ei bălan ca grâul Se revărsa aprins. O zi i se părea c-a fost În ceruri cântăreaţă; Uimirea tot mai stăruia Pe liniştita-i faţă; Măcar că pentru cei din jur O zi era o viaţă. (Iar pentru mine, vieţi şi vieţi… …Acum, aici, odată M-a-mbrăţişat şi-mi era faţa În păru-i îngropată. Frunzişul toamnei cade. Anul Va asfinţi îndată). În casa din vecii zidită A Domnului stătea, În tinda unde-ncepe spaţiul Peste genunea grea Şi soarele, din înălţime, I se părea o stea. Încinge tinda ca o punte Eterul temerar; Jos, zi şi noapte se îngână Şi-şi caută hotar Pân-spre pământul ce se-nvârte Cu zumzet de bondar. |
| Tears, idle tears, I know not what they mean, Tears from the depth of some divine despair Rise in the heart, and gather to the eyes, In looking on the happy Autumn-fields, And thinking of the days that are no more. Fresh as the first beam glittering on a sail, That brings our friends up from the underworld, Sad as the last which reddens over one That sinks with all we love below the verge; So sad, so fresh, the days that are no more. Ah, sad and strange as in dark summer dawns The earliest pipe of half-awaken‘d birds To dying ears, when unto dying eyes The casement slowly grows a summering square; So sad, so strange, the days that are no more. Dear as remember‘d kisses after death, On lips that are for others; deep as love, Deep as first love, and wild with all regret; Death in Life, the days that are no more! |
Lacrimi, încete lacrimi, eu nu ştiu ce înseamnă, Lacrimi venind din miezul divinei disperări, În inimă cum urcă şi se adună-n ochii Privind la fericitele câmpuri întomnate Şi amintindu-şi zile ce-acuma nu mai sunt. Vii, ca întâia rază ce urcă pe frânghia Care ne readuce pe dragi de sub pământ, Triste precum o ultimă rumenire care Sub viţă cade-alături de tot ce mai iubim: Atât de vii şi triste zile ce nu mai sunt. O, triste şi ciudate ca-n dimineţi de vară Încă pe întuneric un ciripit în somn Pentru urechi murinde, când sub murinzii ochi Se conturează-ncet pătratul ce sclipeşte; Atât de stranii, triste, zile ce nu mai sunt. Dragi precum sărutările-n minte după moarte Şi dulci ca-nchipuite de cel fără speranţă Pe buze pentru alţii; adânci precum iubirea, Adânci ca-ntâiul dor, sălbatice-n regrete; O, moarte-n viaţă, zile ce-acuma nu mai sunt! |
| Alfred Tennyson | traducere de G.Tartler |
© 2024 blog.ro-en.ro