12 sept.
„The Blessed Damozel” de Dante Gabriel Rossetti
| The blessed damozel leaned out From the gold bar of Heaven; Her eyes were deeper than the depth Of waters stilled at even; She had three lilies in her hand, And the stars in her hair were seven. Her robe, ungirt from clasp to hem, No wrought flowers did adorn, But a white rose of Mary’s gift, For service meetly worn; Her hair that lay along her back Was yellow like ripe corn. Herseemed she scarce had been a day One of God’s choristers; The wonder was not yet quite gone From that still look of hers; Albeit, to them she left, her day Had counted as ten years. (To one, it is ten years of years. …Yet now, and in this place, Surely she leaned o’er me — her hair Fell all about my face. . . . Nothing: the autumn-fall of leaves. The whole year sets apace.) It was the rampart of God’s house That she was standing on; By God built over the sheer depth The which is Space begun; So high, that looking downward thence She scarce could see the sun. It lies in Heaven, across the flood Of ether, as a bridge. Beneath, the tides of day and night With flame and darkness ridge The void, as low as where this earth Spins like a fretful midge. |
Slăvita doamnă desfăcu A cerului perdele; Îi erau ochii mai adânci Ca apa din cişmele; Trei crini avea în mâna ei Şi-n păru-i şapte stele. De flori nempodobit, veșmântul Ea îl purta descins; Un alb răsur dat de Maria De gât îi era prins Şi părul ei bălan ca grâul Se revărsa aprins. O zi i se părea c-a fost În ceruri cântăreaţă; Uimirea tot mai stăruia Pe liniştita-i faţă; Măcar că pentru cei din jur O zi era o viaţă. (Iar pentru mine, vieţi şi vieţi… …Acum, aici, odată M-a-mbrăţişat şi-mi era faţa În păru-i îngropată. Frunzişul toamnei cade. Anul Va asfinţi îndată). În casa din vecii zidită A Domnului stătea, În tinda unde-ncepe spaţiul Peste genunea grea Şi soarele, din înălţime, I se părea o stea. Încinge tinda ca o punte Eterul temerar; Jos, zi şi noapte se îngână Şi-şi caută hotar Pân-spre pământul ce se-nvârte Cu zumzet de bondar. |