Verbul a tăia este unul extrem de complex din punct de vedere semantic, făcând parte din fondul principal al vocabularului, cu o multitudine de accepţii şi utilizări. Elementele comune tuturor acestora se referă la „despărţirea, separarea în bucăţi sau elemente componente, cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice sau chimice”. Este sinonim cu a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta şi se referă la teritorii sau alimente, corpuri vii sau neînsufleţite, cărţi de joc sau înţelegeri, dar şi texte (prin eliminarea anumitor pasaje). Intră în combinaţii de cuvinte care dau naştere unor expresii deosebit de plastice, precum a-ţi tăia singur craca de sub picioare, a tăia nodul gordian, a tăia răul de la rădăcină, a tăia şi spânzura, a i se tăia (cuiva) picioarele; poţi să tai cheful şi pofta cuiva sau poţi să-i tai calea.

Dintre toate, însă interesantă mi se pare a tăia capul. Atât pentru faptul că poate fi folosită şi cu sens propriu şi cu sens figurat, dar mai ales pentru că cele două utilizări decurg una din alta. În dimensiunea concretă a limbajului, a tăia cuiva capul presupune despărţirea fizică a corpului de centrul care îi coordonează activitatea. De aici vin poate conotaţiile negative ale unor expresii precum a-şi pierde capul. În acelaşi registru, a-l tăia sau a nu-l tăia pe cineva capul înseamnă a se pricepe sau a nu se pricepe să facă un lucru. Mie mi se pare însă că a face după cum te taie capul poate să aibă şi efecte catastrofale, însă deopotrivă şi rezultate strălucite; dar tot mai bine e să rişti a suferi după speranţele şi încercările tale, decât să asculţi – chiar de-s bine intenţionate – temerile tuturor celorlalţi.

Cele mai reuşite dintre toate sunt însă expresiile care, deşi iniţial utilizate cu sens propriu, au trecut în dimensiune mitică, simbolică. Zilele trecute mă gândeam la „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” cerută de Salomeea, care nu mai e de multă vreme o simplă formă de pedeapsă, sau la „tăierea pletelor lui Samson” de către Dalila. Înainte de importanta lor faptică, valoarea simbolică a acestor gesturi a depăşit graniţele spaţiilor şi timpurilor în care s-au născut, materializând în conştiinţa colectivă gustul ispitei şi al trădării.