Verbul a durea vine din latinescul dolere și are două sensuri principale, primul dintre acestea referindu-se la „a face să simtă o suferință fizică, a produce cuiva o suferință fizică” și având în vedere părți ale corpului, răni sau lovituri. Este echivalent al lui a chinui, a suferi, a ține. Cel de-al doilea sens este unul figurat și înseamnă „a produce cuiva o suferință morală”, fiind sinonim cu a mâhni, a îndurera, a întrista.

Expresiile care se formează cu ajutorul lui sunt extrem de expresive: a atinge pe cineva unde-l doare (a spune cuiva în mod intenționat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuție un subiect neplăcut pentru interlocutor; a jigni pe cineva cu sau fără premeditare, a-l ataca unde este vulnerabil), a-l durea inima/sufletul (a-i părea rău, a fi mâhnit), nici capul nu-l doare (nu se sinchisește, puțin îi pasă), a-l durea în spate (a nu-l interesa, a nu-i păsa), a se lega la cap fără să-l doară (a-și crea complicații inutile) etc.

Interesant este felul în care verbul acesta se cuplează cu subiectul și complementele sale… Ne poate durea capul sau după ureche, ori ne poate durea așa… simplu, fără vreo altă precizare. Ne pot durea loviturile sau rănile (subliniindu-se, deci, cauza, nu locul durerii), tot astfel cum ne pot durea vorbele, privirea sau acțiunile cuiva. Ne poate durea inima (atunci când ne pasă prea mult) ori în cot (când nu ne pasă deloc)…

Zilele astea întreba cineva despre legătura dintre a durea – dor – a dori. Dicționarele indică etimon comun pentru primele două: verbul vine, așa cum spuneam la început, din latinescul dolere; acesta avea în latina vorbită forma dolus – care a dat direct substantivul dor. Prin urmare, nu se poate spune că s-au obținut unul din altul, ci doar că au aceeași sursă.

Două argumente par a valida asta (în cazul în care suntem sceptici) – unul formal (verbul are, de pildă, forma mă dor picioarele, similară substantivului) și unul de conținut (dorul nu este exclusiv echivalent doritului/dorinței, ci presupune, în cele mai acute forme ale sale, o absență a obiectului dorinței, poate chiar definitivă… deci implică suferință, regret, imposibilitate de alinare – durere, cum am spune).

Cât despre verbul a dori, legătura dintre el și substantivul dor este evidentă, dar nu el este cel care a dat nominalul, ci el este acela care s-a format de la dor, prin adăugarea sufixulului -i… Cât de frumoasă mi s-a părut această evoluție de sens! Din durere s-a născut dorul, care a avut însă apoi nevoie de o manifestare concretă, în planul acțiunii și al predicației. Dar la rădăcina dorinței va sta, totuși, pentru totdeauna, chinul…