Verbul a (se) tunde vine din latinescul tondere şi înseamnă, în primul rând, „a(-şi) scurta, a(-şi) reteza, a(-şi) tăia părul, barba sau mustaţa”. Prin analogie cu acest sens, termenul mai are două semnificaţii – când acţiunea este exercitată asupra animalelor, adică „a tăia lâna sau părul de pe corpul acestora”, sau când are în vedere aspectul estetic al unor obiecte/spaţii, adică „a tăia în mod egal fibrele unei ţesături, iarba, frunzele, crengile copacilor etc.”

Verbul este folosit şi în accepţie religioasă, însemnând, în ritualul Bisericii Ortodoxe, „a tăia părul de pe capul unui bărbat înainte de a-l călugări”, ajungând chiar a fi sinonim în utilizare cu a călugări. Celelalte elemente echivalente ca semnificaţie nu sunt, totuşi, atât de numeroase pe cât s-ar crede; nu am reuşit să identific nici măcar unul care să nu necesite lămuriri suplimentare: a reteza (părul), a tăia (părul), a curăţa (copacii).

Dintre expresii am găsit doar una, ceea ce mi se pare tare ciudat, dată fiind vechimea cuvântului în limbă. Utilizată în limbaj familiar, structura a o tunde înseamnă „a fugi pe furiş, a dispărea, a o şterge, a o lua la fugă, a o tăia la fugă, a fugi, a scăpa”. Pare firesc asociată cu o nuanţă imperativă şi ironică – „Hai, tunde-o de-aici!”, dar este mult mai rar folosită, comparativ cu echivalentele sale.

Zilele trecute m-am tuns. Nu extraordinar de scurt, dar suficient cât să atragă atenţia tuturor cunoscuţilor mei, care s-au bucurat toţi de schimbare. Nu am căutat-o şi nici nu am intenţionat să schimb ceva, dar totul s-a potrivit în aşa fel încât, fără niciun fel de presiune şi siluire, prefacerea a venit de la sine. Oferta potrivită, omul potrivit, ziua potrivită, dispoziţia potrivită… Şi de atunci, de câteva zile, mă întreb: aşa de simplu o fi – totuşi – cu schimbările şi cu primenirile?