Rezultate

03 ian.

a boteza

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Continuare »

27 dec.

a crăciuni

Din seria „cuvintelor inventate la fericire”, face parte si a crăciuni: vorbă născută din zare senină de ger, din miracol de naştere divină, din dor al lumii de neprihănire, din nevoie de dăruire şi primire. Ivită din cântec de colindă şi din zâmbet de copil, din om de zăpadă şi clinchet de zurgălăi. Ţesută din miros de brad şi floare de ger la fereşti, cu frunză de vâsc şi paie în iesle. Zămislită din bucuria prinsă în ochii celor pe care îi iubim, din îmbrăţişările calde ale revederilor, din surprizele descoperite sub pomul împodobit, din lacrimile de fericire, din mirosul bucatelor gătite după tradiţie şi din râsetele mesenilor aşezaţi să le guste. Şi răsărită din toate gesturile mici şi din toate fleacurile care vă încălzesc inimile şi vă încântă sufletele, diferite pentru fiecare în parte.

Continuare »

20 dec.

a împodobi

Verbul a împodobi poartă între sensurile sale miracolul înfrumuseţării, mai mult sau mai putin artificiale. Aduce după el pe a (se) găti, pe a(-şi) pune podoabe. Actul – el însuşi – de a decora, de a orna sau ornamenta câştigă teren ca adevărată artă în sine, iar paşnica îndeletnicire a devenit meserie în toată legea. S-ar părea că multe în jurul nostru au nevoie să fie înfrumuseţate, căci verbul se referă atât la lucruri, cât şi la oameni; pentru primele, cele de adăugat sunt podoabele; pentru cei din urmă, uneori podoabele sunt în zadar, aşa că verbul ne trimite spre înzestrarea cu anumite calităţi sufleteşti sau morale.

Continuare »

08 dec.

„Annabel Lee” de Edgar Allan Poe

It was many and many a year ago,
In a kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name of Annabel Lee;
And this maiden she lived with no other thought
Than to love and be loved by me.
De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi,
Într-un ţinut de miază-zi,
O fată trăia, c-un nume gingaş:
Cu numele Annabel Lee.
Şi ea trăia c-un gând, un singur gând:
Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.


Continuare »

22 nov.

a (se) entuziasma

Verbul a (se) entuziasma se lămureşte prin „a fi sau a face pe cineva să fie cuprins de entuziasm”, explicaţie ce acoperă atât starea interioară, cât şi o posibilă sursă exterioară, dând nume acestui sentiment puternic, copleşitor şi molipsitor. Sinonimele sunt destul de variate şi au o gamă amplă de grade de intensitate, pare-se, întrucât se referă fie la sensul propriu – a (se) antrena, fie la cel figurat, făcând frumos trimitere la suflet – a (se) însufleţi, a (se) anima, a (se) pasiona, ori la emoţie – a (se) încălzi, a (se) aprinde, a (se) înflăcăra, a (se) învăpăia.

Continuare »

03 nov.

„Scrisoarea III” de Mihai Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri
Mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
A Sultan among those who over a language reign,
Who where the flocks are pastured, there stretches their domain,
Was sleeping on the hillside, his head laid on his arm,
When came to him a vision that did his spirit charm:
He saw the moon that nightly across the heavens ranged
Turn from her wonted journey and to a maiden changed,
He saw her glide towards him, with lovely downcast head,
And there was sorrow in her eyes; but spring bloomed at her tread;
While all the forest trembled, so wondrous war her grace,
And a thrill of silver ripples ran o ‘er the water’s face.
A mist like sparkling diamonds that did the vision daze
Lay on the earth enchanted, a bright illumined haze,
While the sound of whispered music sang through that wonderland,
And o ‘er the starry heavens a midnight rainbow spanned…
Her hair in raven tresses about her shoulders fell,
And taking his hand in hers, she these grave words did tell:
„Let be our lives united, my pain let yours enfold
That through your sorrow’s sweetness my sorrow be consoled…
Writ was it through the ages and all the stars record
That I shall be your mistress, and you shall be my lord.”
Now, as the Sultan marveled, softly she withdrew
And he felt as if within him a wondrous tree upgrew;
A tree that in an instant raised loftily its head
And to the far horizons its thrusting branches spread;
A tree of such a stature that even at midday
The farthest lands and oceans under its shadow lay.
While at the earth’s four corners rose up against the sky
Atlas, Caucasus, Taurus and the Balkan mountains high;
The wide Euphrates, Tigris, the Nile, the Danube old,
All ‘neath its boughs protecting their mighty waters rolled.
Asia, Europe, Africa and the desert stretching far,
The boats that on the lakes and seas and on the rivers are,
Billowing, boundless cornfields that tossed emerald locks,
And shores, and ships, and harbours with castles on the rocks,
All these spread like a carpet his vision did embrace,
Country next to country set, and race to race…
All these as in a mist of silver did he see,
A vast extending kingdom ‘neath the shadow of a tree.
The eagle that aspires the sky does dawdle not
With lazy wings, nor in among the branches squat ;
And now a wind of conquest the ancient forest fills
And shouts of Allah ! Allah ! echo among the hills,
As though a rising tempest does o’er the ocean roar
The deafening clash of battle, the thunderous clang of war;
Till loudly does the forest to that great gale resound
And bow before new Rome its branches to the ground.


Continuare »

© 2024 blog.ro-en.ro