| A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. |
Once on a time, as poets sing High tales with fancy laden, Born of a very noble king There lived a wondrous maiden. |
Verbul a se încrede înseamnă a pune temei pe ceva, sau mai ales pe cineva, a se bizui ori a conta pe vreun lucru ori pe vreo persoană. În diverse situaţii, şi cu grade diferite de implicare (ceea ce determină intensităţi variate ale dezamăgirii post factum), oamenii se pot baza fie pe vorbele, fie pe cinstea ori pe onestitatea semenilor lor; îşi pot pune toată nădejdea în altcineva (şi atunci apare frumoasa expresie „mă încred în tine”), ori pot avea o părere exagerată asupra propriului sine (îmi aduc aminte cu plăcere de „ce te încrezi atâta?” cu care îi taxam, în copilărie, pe fuduli şi îngâmfaţi).
Continuare »
| Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, |
Years have trailed past like clouds over a country, And they’ll never return, for they’re gone forever, And I no longer enjoy such light endeavour As the magic of folk songs or the land of faery |
| Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri – Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri, O, ceas al tainei, asfinţit de sară. |
Which as a child filled me with wonder, Not quite understood yet meaning so much to me, And now these shadows try to recapture me In this hour of mystery, this twilight hour. |
| Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec; |
These trembling fingers touch the strings in vain To find the right notes from the fading memory Of youth, so that my soul can vibrate again. |
| Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec! |
Everything’s disappeared from the horizon of that distant plain And you can no longer hear the voice of past harmony. Behind me time gathers… and I darken! |
Verbul a descumpăni m-a surprins în primul rând prin profunzimea semantică pe care o are. Înseamnă „a face pe cineva să-şi piardă echilibrul sufletesc sau a-şi pierde echilibrul moral ori mental”; ceea ce mi se pare un lucru foarte serios, la care trebuie meditat. Este, în principiu, afectat tot sistemul de repere pe care fiecare dintre noi şi-l construieşte pentru a se putea descurca în lume şi pentru a se putea înţelege pe sine. Echivalenţele stabilite cu a dezorienta, a dezechilibra, a deconcerta, a dezaxa şi a zăpăci vorbesc de la sine.
Continuare »
Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.
Continuare »
Unul dintre cele mai profunde şi mai complex generate sentimente umane este duioşia. Asta pentru că în momentele în care apare ne raportăm la oameni dragi, la cei apropiaţi nouă, pentru care avem un cumul de dorinţe şi emoţii. Uneori, se leagă de vreun străin, însă numai în circumstanţe care fac duioşia uşor de confundat cu mila.
Atunci când începe explicarea verbului a înduioşa, DEX-ul face trimitere directă la sentiment: a fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioşie, de milă. Sinonimia dintre cei doi termeni, însă, nu mi se pare justificată; n-o să insist pe asta, ci o să subliniez doar ceea ce mi se pare element diferenţiator fundamental: conotaţia, pozitivă în cazul duioşiei, se opune celei negative pe care o detectez la milă. Nu spun că mila ar fi un lucru negativ, ci mă refer la faptul că undeva, la rădăcina ei, este compătimirea, care nu mi se pare întotdeauna luminoasă. Or, duioşia este de neconceput fără luminozitate, interioară şi exterioară.
Continuare »
© 2024 blog.ro-en.ro