Verbul a împodobi poartă între sensurile sale miracolul înfrumuseţării, mai mult sau mai putin artificiale. Aduce după el pe a (se) găti, pe a(-şi) pune podoabe. Actul – el însuşi – de a decora, de a orna sau ornamenta câştigă teren ca adevărată artă în sine, iar paşnica îndeletnicire a devenit meserie în toată legea. S-ar părea că multe în jurul nostru au nevoie să fie înfrumuseţate, căci verbul se referă atât la lucruri, cât şi la oameni; pentru primele, cele de adăugat sunt podoabele; pentru cei din urmă, uneori podoabele sunt în zadar, aşa că verbul ne trimite spre înzestrarea cu anumite calităţi sufleteşti sau morale.

Când se apropie perioada sărbătorilor de iarnă, mi se dezvoltă nişte simţuri nebănuite. De pildă, începe să-mi miroasă a împodobire. Nu oricum, şi nu din aceea pe care o practică fiecare dintre noi pe parcursul anului; ci a bradului. Există câteva gesturi în viaţa mea pe care le săvârşesc repetat, în ciuda unui sentiment de vinovăţie, cum ar fi plăcerea de a simţi miros de brad viu în casă. Ştiu ce se spune despre poluare, încălzire globală şi viitorul sumbru al Pământului fără copaci, dar nu mă pot decide să-mi cumpăr un pom artificial de Crăciun. Obicei care vine din copilărie şi care mi-a urmat parcursul vieţii neschimbat în forma şi esenţa lui, împodobirea acelui copăcel, care e al meu pentru câtva timp, e un ritual care doarme în mine somn magic, un an întreg, pentru a ieşi la suprafată iarna. După ce aşez bradul în suportul lui din colţul camerei, dau drumul la ceva colinde şi lălăi într-o părere, agăţându-i rând pe rând podoabele şi inspirând profund parfumul de cetină care o să-mi ocrotească visele în nopţile următoare. Mă încântă luminile, globurile în două culori şi cadourile diverse pe care i le pun la picioare, pe care încep să le adun cu vreo lună înainte, fără să mai folosesc niciun lucru nou cumpărat sau primit, ca să-mi aprind nerăbdarea şi să simt mai profund plăcerea dăruirii. Cumpăr în fiecare an buchet proaspăt de vâsc, pe care îl agăţ de lustră, fără a mă îndura să le arunc pe cele uscate de anii trecuţi…

Există lucruri care se schimbă în noi fără putinţă de întoarcere. Pe unele dintre ele le regretăm, altora le urăm călătorie sprâncenată, însă nici unele, nici altele nu sunt atât de importante ca cele ce rămân cu noi. Pentru că acestea ne alcătuiesc esenţa, si pe ele trebuie mereu să le facem mai mult şi mai des frumoase. Ar trebui întotdeauna. Dar măcar, şi mai ales, de Crăciun.