Eu sunt născută toamna. Se spune că ar trebui să-ţi placă vremea aşa cum era când ai venit pe lume. N-am întrebat-o niciodată pe mama ce fel de timp a fost în ziua naşterii mele, ştiu numai că soarele doar ce răsărise când am început să plâng. Şi pesemne că m-am îndrăgostit văzându-l, pentru că mie toamna îmi displace.

Căutând în dicţionar, am descoperit că există verbul a întomna, pe care, iniţial, crezusem sincer că l-am inventat. Face parte dintr-o categorie specială, aceea a cuvintelor cu un singur sens, dar având conotaţii estetice; folosit exclusiv în sfera poeticului, înseamnă „a se face toamnă”. Atât. Fără multe vorbe, fără explicaţii, fără pierdere de vreme. Fără înflorituri şi fără figuri de stil. Dar nu lipsit de culoare. Căci cele care îmi plac într-adevăr în această perioadă a anului sunt multele culori care străpung până la suflet, şi multele sentimente care răzbesc până la ochi.

Mi-s dragi mai ales frunzele; şi primul verb la care m-am gândit, căutându-i sinonime (în ciuda nonexistenţei dovedite), a fost a arămi. Dar termenul se referă explicit şi exclusiv la banale „obiecte de metal” şi la prozaica îndeletnicire a acoperirii acestora cu un strat de aramă. Atât. Fără frunze. Aşa se întâmplă uneori în viaţă. La fel ca pe unii oameni, găseşti cuvinte monosemantice. Şi sunt frumoase în simplitatea lor, şi nimeni nu are cum să le ia darul de a fi cuvinte şi de a spune ceea ce au ele de spus…

În timpul acesta al ducerii vieţii de toate felurile, simţurile noastre par să se suprapună, devenind din ce în ce mai amestecate şi mai confuze, până când nu mai ştiu fiecare unde-i e locul. Mi-am amintit brusc de sinestezia simboliştilor, de asociaţia spontană între senzaţii, de transpunerea coordonatelor unui simţ în limbajul altuia. Şi de haosul senzorial din „Gol” de Bacovia: „Dă foşnet frunza măruntă, / Umbra e rece-n pădurea sonoră. Un foşnet uscat mă usucă, / Pe-un arbore plâng ca pe-un umăr.”