Verbul a (se) despodobi se defineşte printr-o lipsă şi îşi lămureşte sensul prin antonimele sale. Înseamnă, pe de o parte, „a lipsi de podoabe” în sens general, iar pe de altă parte, cu o mică diferenţă de nuanţă, „a(-şi) scoate podoabele” care au fost mai devreme adăugate. Cuvântul se construieşte, de altfel, de la antonimul său – a (se) împodobi, prin înlăturarea prefixului şi adăugarea altuia nou. Tot dintre antonime îl precizăm şi pe a (se) găti – un posibil sinonim, a (se) dezgăti, nu este acceptat de DOOM2, deşi pare a se folosi. Şi cam atât în dicţionare…

Dincolo de ele însă, verbul acesta are în el o tristeţe copleşitoare. Sigur, ştiu că nu putem trece prin viaţă împopoţonaţi ca sorcovele – nu în despodobirea asta văd tristeţea. Mai mult decât atât, nu cred nici în veşnica îngrijire şi împodobire, cea care ne ascunde chipul adevărat, creând unul pe care o considerăm mai potrivit, mai strălucitor şi mai convingător, mai puţin ruşinos… ori mai ştiu eu cum altcumva îl justificăm… Nu, nu asta vreau să spun, căci ştiu şi că renunţarea la podoabe poate să însemne relaxare, curăţire şi împăcare cu sine.

Dar – recunoaşteţi! – verbul ăsta tot trist rămâne… Vine o vreme când podoabele trebuie date jos, iar iluziile trebuie să se topească. De exemplu, trebuie despodobit bradul, pentru că viaţa nu e un Crăciun fără sfârşit. Şi îl despodobim. Puţin nostalgic, gândindu-ne la ce-a fost, preţuind ceea ce-am trăit, ştiind că vom aştepta cu nerăbdare şi următoarea împodobire. Căci ăsta e rostul firii. Aşa că dăm globuleţele jos, adunăm beteala, le urcăm pe toate, cu reni şi cu moşi, pe rafturile de sus ale debaralelor… Şi stingem luminiţele. Sărbătoarea s-a sfârşit.