Din seria „cuvintelor inventate la fericire”, face parte si a crăciuni: vorbă născută din zare senină de ger, din miracol de naştere divină, din dor al lumii de neprihănire, din nevoie de dăruire şi primire. Ivită din cântec de colindă şi din zâmbet de copil, din om de zăpadă şi clinchet de zurgălăi. Ţesută din miros de brad şi floare de ger la fereşti, cu frunză de vâsc şi paie în iesle. Zămislită din bucuria prinsă în ochii celor pe care îi iubim, din îmbrăţişările calde ale revederilor, din surprizele descoperite sub pomul împodobit, din lacrimile de fericire, din mirosul bucatelor gătite după tradiţie şi din râsetele mesenilor aşezaţi să le guste. Şi răsărită din toate gesturile mici şi din toate fleacurile care vă încălzesc inimile şi vă încântă sufletele, diferite pentru fiecare în parte.

Îmi aduc aminte de un episod din vremurile când eram învăţătoare şi când, păşind în clasă într-o dimineaţă, am nimerit în mijlocul unei dispute în toată regula. De-o parte erau cei care aflaseră de undeva, de-aiurea, despre identitatea lui Moş Crăciun şi se grăbiseră să împărtăşescă celorlalţi secretul. Îndreptăţiţi la replică, cei din urmă protestau vehement, acuzându-şi colegii de diverse lucruri rele. Totul într-un zgomot infernal, în urlete şi strigăte ce aproape se materializau şi loveau în aer. Am rămas nemişcată la intrare şi, observându-mă, ambele tabere s-au repezit spre mine, aşa că am intervenit autoritar în numele ordinii şi al disciplinei. După ce s-au mai calmat spiritele, am luat ferm apărarea lui Moş Crăciun, spre bucuria strălucitoare a ochilor triumfători ai unora. Descoperitorii tainei nu s-au lăsat însă doborâţi şi n-au părăsit câmpul de bătaie, convinşi de ce aflaseră, astfel că lucrurile păreau să se înflăcăreze iar. Pe neaşteptate, în mijlocul vacarmului general, una dintre fetiţe s-a răsucit pe călcâie şi a rostit, convinsă dincolo de orice dubiu: „Moşul există, pentru că aşa spune Doamna, iar Doamna nu minte niciodată!”… S-a făcut linişte brusc, pentru că, până acum, niciunul nu gândise problema în felul ăsta, iar eu am simţit că mi se înmoaie picioarele şi intru în pământ…

Nu mi-am luat niciodată vorba-napoi şi lucrurile au rămas aşa cum au fost zise. Nici mai târziu, când au crescut, nu mi-au reproşat vreodată. Mi-au spus că datorită mie au mai crezut un timp în Moş şi că, dincolo de toate, mi-au înţeles şi mi-au primit darul. Pentru că adevărul e că nu minţisem: eu cred că Moş Crăciun există. Are multe de făcut şi poate nu ajunge întotdeauna la timp. E înţelept şi ştie mai bine decât noi, aşa că poate nu ne-aduce mereu ce-am vrea. Însă, dacă avem răbdare, ne vom găsi locul şi liniştea, vom afla cum ne e plină de daruri viaţa.