De când mă ştiu m-au încântat cuvintele şi sensurile lor. Fac parte dintre acei norocoşi care au reuşit să-şi aşeze viaţa în aşa fel încât locul de muncă nu e spaţiu de supliciu. Sunt profesor de română, iar copiii pe care îi văd în fiecare zi sunt de o inventivitate rară la nivelul limbajului. Nu m-a preocupat niciodată „adunarea perlelor”, pentru că ştiu că explicaţia lor stă în inconsecvenţa profesorilor de a-şi obliga elevii să verbalizeze, deoarece nu lipsa ideilor e problema, ci lipsa deprinderilor de a le da formă sonoră. Uneori însă, se iveşte câte una absolut irezistibilă şi demnă de ţinut minte, ca un banc bun.

La una dintre clase aveam planificată o sistematizare a cunoştinţelor legate de marile epoci şi curente din cultura universală, cu urmărirea particularităţilor acestora în spaţiul literaturii române. Şi ajungând cu discuţia la Renaştere, am trecut în revistă câteva caracteristici ale curentului european, importanţa acestuia pentru ieşirea din Evul Mediu, rolul Italiei şi principalii reprezentanţi, cele mai cunoscute lucrări, DaVinci, Galileo, Michelangelo, Erasmus din Rotterdam – care ştia „tot ce s-a scris până la el şi ceva pe deasupra”. Am continuat cu Umanismul şi „Uomo Universale”, ideal care astăzi e dincolo de orice posibilitate de realizare. Am ajuns la celebri umanişti români: Milescu Spătarul şi Nicholaus Olahus, cronicarii moldoveni – Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce – şi Dimitrie Cantemir, personalitate marcantă, nu numai a culturii noastre, ci şi a celei europene, profesor şi sfătuitor al ţarului Petru cel Mare.

Mi-am adus aminte, în acel moment, că le spusesem odată că există dovezi în legătură cu faptul că acest om de cultură nu este o celebritate doar pentru că aşa ne place nouă, ca români, să credem, ci că statutul său era recunoscut în întreaga Europă.

Ca să verific în memoria cui a rămas amănuntul, i-am rugat să-mi reamintească argumentul. S-a făcut linişte în sala de curs, iar ei s-au uitat întrebători la mine. I-am lăsat să se gândească, aşa cum fac întotdeauna, ca să fiu sigură, înainte de a le da răspunsul bun, că nu e nicio şansă să-l obţin de la ei. Brusc, s-a simţit mişcare în una dintre bănci, şi l-am abordat pe împricinat, un elev care mi-a făcut destule surprize plăcute de când lucrez cu ei: „Ia spune, Alexandre, unde e dovada?”

„Păi, zice, la facultatea aia, doamna, da’ nu-mi aduc acum aminte cum se cheamă!”

„Bravo! răsar eu încântată. Te-ai gândit bine, dar vreau detalii!” Cineva din clasă îşi mai aminteşte de o plăcuţă… le mai spun şi eu că e vorba de frontispiciul unei universităţi, unde sunt săpate în piatră numele unora dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai lumii… şi Dimitrie Cantemir e printre ei… dar nici poveste să ne amintim cum se cheamă pustia de universitate şi pace! Într-un târziu, plin de codeli şi dubii, îmi zice Alexandru că ar şti el, da’ nu e sigur. „Păi şi ce-ai, frate, de pierdut? Zi şi gata!” Iar el, senin şi plin de bune intenţii, îmi zice: „Trombona, doamnă!”

Din punctul multora de vedere, greşelile de felul acesta sunt inadmisibile, iar adolescenţii de azi sunt, în situaţii ca cea de mai sus, acuzaţi de multe şi grave lucruri. Eu nu cred în vinovăţia lor absolută. Sincer, eu mă bazez pe capacitatea lor de a învăţa, şi mai cred că datoria lor să înveţe se întâlneşte, la un moment dat (foarte important moment), cu datoria noastră, a mea de a-i învăţa. Iar eşecul nu este niciodată vina unei singure părţi. Pentru că eu sunt adultul şi eu ştiu mai bine. Iar datoria lui de copil e să încerce să mă inducă în eroare, însă e vina mea dacă mă las păcălită şi îl las să scape fără muncă. Aşa că m-am distrat copios, cot la cot cu ei, iar la replicile lor acide („Poenarule, mai bine taci, mă, data viitoare!”), le-am atras atenţia: că poate Sorbona mea n-au ţinut-o minte, da’ Trombona lu’ Poenaru’ o să fie un punct de reper extrem de solid în memoria lor.