Poate lucrul care m-a surprins cel mai mult învăţând lingvistica, a fost arbitrarul numelor pe care le au lucrurile. Pentru cei care nu şi-au bătut capul cu aşa materie în şcoli (de mare bătaie de cap aţi scăpat!), trebuie spus faptul că, după toate probabilităţile, numele lucrurilor au fost date la întâmplare, posibil de către indivizi mai creativi, iar procesul a avut la bază pura necesitate (presupun că nu se putea spune „aia” la toate). Misterul numelor este lămurit în Biblie, efortul denominativ aparţinând în parte lui Dumnezeu, în parte lui Adam. Precizarea mi se pare că este chiar un motiv în plus să validăm ipoteza lingvistică precizată la început: acolo unde omul nu are explicaţie, e loc de miracol biblic. Prin urmare, felul în care numim masa „masă” si casa „casă” e o pură întâmplare. Darul lăsat moştenire de Adam este, însă, la îndemâna noastră, pentru că ne exercităm acest drept în fiecare zi. A numi înseamnă a pune sau a da cuiva un nume. Acesta poate avea chiar forma unui calificativ sau a unei porecle, cu scopul de a intitula, a boteza.

Nevoia de a denumi, de a chema pe cineva într-un anume fel, e născută din necesitatea de strigare, pentru că apoi, numitul îşi capătă numele ca pe un dar şi îl poartă până la sfârşitul zilelor; prin intermediul numelui, el poate fi pomenit, adus în discuţie, amintit, invocat. Nu numai că este recunoscut superficial de către ceilalţi prin nume, dar ajunge a fi socotit drept numele său, a fi considerat ca fiind însuşi numele. Tot de aici, la un pas, avem numirea într-o funcţie sau angajarea cuiva pe un post, care îi poate deveni o a doua identitate. Una dintre cele mai interesante expresii româneşti este „cum te cheamă?”, despre care puţini ştiu că e, de fapt, o prescurtare de la „cum te cheamă, cum te strigă, cum îţi zice tie lumea?”

Prin urmare, zestrea primară pe care o avem este propriul nume. Zic cercetătorii că, în timp, purtătorul capătă şi trăsăturile desemnate prin nume, contaminându-se cosmic ca de pulbere stelară. Ar fi un exerciţiu interesant să căutaţi (în dicţionarele de onomastică) ce însemnaţi în cartea zeilor; pentru mine a fost o revelaţie, atunci când am primit ca temă de bibliotecă exerciţiul, de la un profesor de la universitate. Am aflat atunci că „Iulia” e numele vechi şi celebru al familiei lui Cezar şi derivă dintr-o şi mai veche variantă a divinităţii supreme, Jupiter, iar „muşat” e folosit şi azi ca adjectiv în aromână, însemnând „frumos”. Însă, dincolo de toate astea, cred că în sufletul meu e dorinţa de a mă numi „minune”. De fapt, eu ştiu că aşa mă cheamă, şi mi se pare atât de evident, încât sunt într-o perpetuă mirare că nu pot oamenii să spună asta de cum mă văd. Mi-ar plăcea ca oamenii care mă găsesc să rămână surprinşi şi să râdă. Şi, sincer, cred că de-asta e atât de frumos când cineva, oricine, nimereşte câte un sinonim strigându-mă.