Este expresia care metaforizează viteza extremă (mult superioară celei a luminii), cu care oamenii şi-ar dori împlinite voile şi visele. Dintotdeauna doritor de urări de bine, omul apelează în circumstanţele rostirii acestor cuvinte la binecunoscuta credinţă în capacităţile ziditoare ale cuvântului. Distanţa dintre zicere şi facere este dorită a fi cât mai mică (sigur, în condiţiile în care cele urate sunt în conformitate cu binele propriu – aşa cum şi-l închipuie, cel puţin). Prin urmare, în secunda imediat următoare rostirii, cuvintele ar trebui să ajungă în locul spre împlinire.

Mi se pare interesant faptul că expresia apelează la anatomia unamă aşa cum o cunoaştem, şi se conformează principiului vechi, conform căruia omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se aduc în discuţie părţi anatomice, ale omului (lips = buze), dar şi ale entităţii supreme (ear = ureche), iar comunicarea între cei doi pare să se realizeze în cel mai simplu şi mai eficient mod cu putinţă. S-ar putea spune că omul pare a fi învestit cu puterile miraculoase ale divinităţii, pentru că vorba sa are capacitatea de a transcede dimensiunile temporale şi spaţiale aşa cum le cunoaştem, pentru a ajunge direct la cel capabil de a-i împlini dorinţele. Prin urmare, omul stăpâneşte Logosul, iar divinitatea Fapticul.

Sintagmele paralele din limba română sunt, din punctul de vedere al lingvistului, la fel de interesante. „Fie-ţi gura aurită” sau „să te-audă Dumnezeu” par să alcătuiască – împreună doar – întregul expresiei din engleză. Prima este extrem de plastică, referindu-se la darul unor persoane de a meni de bine cuiva. Legătura cu aurul pare să fie născută dintr-o asociere la nivel valoric, pozitiv şi material, cu unul dintre cele mai dorite metale. Cea de-a doua dintre ele aduce explicit în discuţie divinitatea care are capacitatea de a auzi (ceea ce implică automat faptul că se va apuca de treabă). Pentru că, după câte se pare, atâta timp cât în sarcina Atotputernicului cad împlinirea tuturor dorinţelor noastre frivole şi mărunte, omului ce-i mai rămâne, decât să zică ce-are de zis şi să spere.