Toată lumea crede că ştie ce este o ironie. De fapt, chestiunea e destul de încâlcită. Mai ales la americani.

„Ironic” nu înseamnă „ghinionist”, „interesant” sau „întâmplător”, deşi aceşti termeni deseori sunt folosiţi interşanjabil în Statele Unite. Şi această folosire greşită nu i-a ocolit nici pe lingvişti.

Cert este că incertitudinea legată de definiţia termenului „ironic” persistă şi e veche de zeci de ani. „Ironic” este pe lista de 58 de termeni frecvent folosiţi greşit în limba engleză, întocmită de lingvistul Steven Pinker de la Harvard, şi se află în topul cuvintelor cele mai accesate în varianta online a dicţionarului Merriam-Webster.

Prin urmare ce înseamnă ironia cu adevărat şi de unde vine confuzia asta? O parte a stării de ambiguitate provine din faptul că sunt nu mai puţin de trei definiţii ale termenului în unele dicţionare. Este vorba despre ironia socratică (metodă filozofică antică) şi ironia dramatică (tehnică retorică şi literară), dar definiţia care ne interesează – şi care este cea mai dezbătută – este ironia situaţională. Aceasta survine, aşa cum o defineşte Oxford English Dictionary, atunci când „o situaţie sau un eveniment par deliberat contrare cu ceea ce se aşteaptă şi adesea sunt amuzante într-un mod neaşteptat.”

Importantă, conform puriştilor, este partea deliberat contrară – ca o situaţie să fie ironică, trebuie să fie opusul a ceea ce se aşteaptă, nu doar o coincidenţă amuzantă.

Nu toţi lingviştii au totuşi această viziune limitată. Campionii sporirii limbajului fluid, Merriam-Webster argumentează că cei care folosesc „ironic” cu sensul de „întâmplător” nu greşesc, de fapt, ci nu fac decât să fie pionieri. Editorii spun: „Termenul ironie se aplică evenimentelor care sunt întâmplătoare şi, în vreme ce unii consideră că e o folosire incorectă, e doar una nouă.”

A sosit şi ziua în care jucătorii de Scrabble pot forma pe tabla de joc cuvinte precum „qigong” sau „selfie”, fără să le fie teamă că se vor lua la ceartă cu partenerii de joc. Aceste cuvinte, printre altele mai mult de 5.000, sunt incluse în cea de-a cincea ediţie a Dicţionarului oficial al jucătorilor de Scrabble, editat de Merriam-Webster.

Cuvântul „te” ca variantă a lui „ti,” cea de-a şaptea notă muzicală din gamă, este o mică nestematată între cei 5.000 de termeni nou adăugaţi, ultimele adăugiri din dicţionar având loc acum un deceniu.

Continuare »

Verbul a reuşi este unul care ne place foarte mult, care ne gâdilă urechile şi orgoliul într-un mod plăcut. Înseamnă „a ajunge la rezultatul dorit, a obţine după o serie de eforturi”, fiind sinonim cu a izbuti, a izbândi. Presupune, prin urmare, capacitatea de a stabili scopuri şi dorinţa de a le atinge, ca şi pasiunea şi perseverenţa de a le atinge.

Sensul general se referă, pe de altă parte, la „a avea succes, a termina cu bine, a avea un sfârşit bun”. Căci finalitatea fericită este oricând un deziderat, iar uneori o surpriză plăcută a vieţii: fără ţeluri, fără traseu, fără planuri, chiar fără efort, poate. Pur şi simplu pentru că aşa trebuie să fie, ori pentru că verbul înseamnă şi „a face ceva cu pricepere şi îndemânare”. Cu plăcere, pasiune şi atât.

Continuare »

Continuare »

Verbul a prezice are două sensuri fundamentale, amândouă referindu-se deopotrivă la a spune, a anunţa dinainte ce se va întâmpla, a aduce la cunoştinţă ceea ce a fost anticipat sau stabilit din timp. Diferenţa dintre cele două utilizări apare în momentul în care se explică baza prezicerilor, pentru că unele se pot orienta după anumite indicaţii prezente şi după realităţi verificate, stabilindu-se prin deducţie. Atâta timp cât raţionamentul este perceput ca fiind corect, rezultatele sunt acceptate de majoritatea dintre noi. Lucrurile se schimbă fundamental, însă, atunci când prezicerile se bazează pe intuiţie, o capacitate a gândirii individuale pe care cei din jur nu o acceptă automat ca validă, deoarece lipseşte infrastructură logică ce ar putea să o explice.

Continuare »

Una dintre cele mai interesante experienţe „de dicţionar” pe care le-am încercat a fost cea legată de verbul a certa. L-am căutat într-o doară, fără mari intenţii de a dezvolta un subiect oarecum neplăcut, însă definiţiile găsite mi-au stârnit o curiozitate reală: cuvântul acesta are incredibil de multe sinonime, cele mai multe dintre ele în registru popular-familiar şi regional. Începând cuminte cu explicaţiile, notez „a se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere”, „a face (concomitent) schimb de vorbe de ocară” sau chiar mai mult, „a rupe relaţiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra”. Există apoi expresii care reflectă ieşirea din matca legilor scrise sau nescrise ale vremurilor, precum „a fi certat cu morala” (a se abate sistematic de la principiile de etică), ori „a fi certat cu justiţia” (a nesocoti legile în mod repetat); mai interesante mi se par cele ironice, de genul „certat cu bunele maniere” sau „certat cu apa şi săpunul”. Sunt des folosite sinonimele a se ciorovăi, a se ciondăni, iar pentru registrul popular – a se bălăbăni, a se gâlcevi, a se sfădi. Cu nuanţă învechită şi regională, răsar, din substantivul pricină, a se pricinui si a se pricini, iar dintr-un obicei prost – a pârî. Am găsit şi cuvinte care s-au retras de multă vreme de pe scena lingvistică, precum a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a probozi, a stropoli, a toi. Există, bineînţeles, variante folosite în limbajul oficial (a admonesta, a apostrofa, a moraliza, a mustra) sau în cel familiar (a dojeni, a dăscăli, a muştrului, a săpuni, a scutura). Şi, dacă vreţi, putem preciza în câte feluri se ceartă oltenii: a se rohoti, a docăni; bănăţenii: a vrevi; sau bucovinenii: a moronci, a putui. Fără umbră de îndoială, campionii sunt moldovenii, care se tolocănesc, se mogorogesc, se smotresc, se cârcotesc, se beştelesc, se ocărăsc, se sfădesc, se suduie şi se oropsesc. Cu mare spor şi – să recunoaştem – cu o inventivitate lingvistică de invidiat.

Continuare »