E, în sfârşit, vremea pentru a înflori! Este un verb de primăvară, pentru care sensul propriu se referă la „a face, a da, a se acoperi de flori”, iar despre acestea la „a-şi deschide bobocii, a se desfoia”. Termenul se foloseşte pentru tot ce capătă aspectul unei flori ori devine de parcă ar fi presărat cu ele şi, prin extindere, la orice lucru care se arată în toată frumuseţea şi strălucirea sa.

Multe sunt cele care pot înflori. Se spune deseori despre faţă, despre obraji, atunci când devin rumeni, se înroşesc, se îmbujorează, se luminează. În registrul popular, verbul se foloseşte referitor la acţiunea de a face ca o pânză să devină de un alb strălucitor, prin spălare şi uscare la soare. De asemenea, de utilizează pentru unele produse alimentare, de obicei lichide, care prind floare, acoperindu-se cu un strat subţire de mucegai.

Continuare »

* denominal apare cu două articole de dicţionar, deoarece funcţionează atât ca adjectiv cu pluralul denominali şi femininul denominală-denominale, cât şi ca substantiv neutru cu pluralul denominale, referindu-se la „(cuvinte) derivate de la un nume”

* denotat („obiect denumit de un nume”) este un substantiv neutru cu pluralul denotate. Din familia sa lexicală mai găsim şi *denotativ („neutru, obiectiv, fără conotaţii”), adjectiv masculin cu pluralul denotativi şi femininul denotativă-denotative.

! dentist are acum exclusiv valoare substantivală şi formă doar pentru masculin, cu pluralul dentişti. Femininul !dentistă este introdus separat, având genitiv-dativul dentistei şi pluralul dentiste.

! de obicei / de-obicei este o locuţiune adverbială care are două variante ortografice (tempo lent şi tempo rapid)

! deocamdată e indicat ca adverb cu despărţire recomandată de-o-cam-da-tă; în ceea ce priveşte pronunţia, deo poate fi pronunţat de-o (tempo lent), dar şi děo (tempo rapid)

Verbul a examina sintetizează toate spaimele oricărui învăţăcel de oriunde. Uneori îmi pare că procesul de acumulare de cunoştinte, de asimilare de informaţie, ar fi o găselniţă tare distractivă dacă nu ar exista supliciul demonstraţiei doveditoare… Sau nu?

Cuvântul în sine are, aşa cum depistez eu, două sensuri principale, unul circumscris sferei profesoratului, iar celălalt medicinei, denumind, în principiu, actul de „a cerceta, a studia amănunţit ceva sau pe cineva”. Scopul este acela de a verifica, de a evalua, de a pune un diagnostic, de a stabili un nivel sau un tratament. Se utilizează, de multe ori, în sinonimie cu „a analiza”, „a cerceta”, „a măsura”, „a observa”, „a studia”, „a urmări” sau cu „a asculta”, „a chestiona”, „a întreba”. Se pare că examinarea se referă mai ales la o confruntare directă, fără intermedierea scrisului, deşi cuvântul şi-a extins mult sensul, examenele având astăzi mult mai des formă scrisă. Excepţie fac examenele medicale şi interviurile, pentru care contactul direct este la fel de important ca şi validitatea răspunsurilor. Fără a avea ca obiect o fiinţă umană, se mai pot examina lucruri şi situaţii, pentru a se găsi soluţii şi rezolvări.

Continuare »

Împreună cu Editura Litera, propunem un concurs tuturor celor care folosesc dicţionarul român-englez şi cel englez-român. Premiile oferite de editură sunt de un real folos pentru oricine doreşte să înveţe limba engleză sau să-şi îmbunătăţească nivelul de cunoaştere al acesteia.

Pentru a participa la concurs, trebuie să scrii pe site-ul tău (blog, Facebook etc) o recenzie despre cele două dicţionare bilingve, incluzând un link către fiecare.

Continuare »

Verbul a (se) înţepa mi s-a părut a fi extrem de bogat în sensuri, pornind de la cel mai simplu, care se referă la o acţiune folosind obiecte ascuţite, până la cel figurat, care trimite la ironie, la ascuţime verbală. Sinonimele sunt relativ numeroase şi au arie destul de amplă de utilizare: a (se) împunge, a (se) punge, a (se) înghimpa, a muşca, a pişca, a săgeta, a şfichiui, a ironiza, a persifla, a zeflemi.

Cuvântul este un derivat al substantivului ţeapă, de la care şi-a stabilit primul sens, astăzi învechit, al pedepsei capitale cu ajutorul acestui instrument. În cel mai cuminte sens actual al termenului, explicaţia trimite la „a (se) împunge uşor cu un ac, cu un ghimpe”, urmărind apoi efecte obţinute în mod similar – „a produce o senzaţie dureroasă ca de înţepătură”. Consecinţele însă nu sunt întotdeauna neplăcute, căci găsim pe „a pişca la limbă” despre băuturi acidulate sau care fermentează.

Continuare »

Verbul a primi, dacă stăm bine şi analizăm, se asociază, la un nivel foarte profund, cu acceptul celui căruia i se acordă ceva. Nu poate să-ţi dea nimeni cu adevărat ceva, dacă nu eşti dispus să iei în posesie, să accepţi ceea ce ţi se oferă sau ţi se datorează. Îti poate fi atribuit un titlu, un rang, dar nu îl primeşti până nu îl accepţi; pentru că trebuie să fii, în acelaşi timp, obiectul spre care se îndreaptă o acţiune, dar şi cel care suferă efectele ei. Sensul acestui verb este aproape obligatoriu similar cu a admite, a include, a cuprinde, a îngloba în propria persoană ceea ce ţi se propune; trebuie să consimţi, să fii de acord. Şi sunt nenumărate cele pe care le poţi primi: o veste ori un ordin, o admonestare sau o reclamaţie, o slujbă sau o învoire, un drept ori un dar, permisiune sau ajutor, un colet ori un ban, un oaspete şi, cel mai frumos, felicitări. Se adaugă, pe parcursul unei vieţi, la toate ale noastre, în mod plăcut sau mai puţin, numai cu acceptul nostru; altfel, se duc şi ne lasă.

Continuare »