Verbul a (se) înţepa mi s-a părut a fi extrem de bogat în sensuri, pornind de la cel mai simplu, care se referă la o acţiune folosind obiecte ascuţite, până la cel figurat, care trimite la ironie, la ascuţime verbală. Sinonimele sunt relativ numeroase şi au arie destul de amplă de utilizare: a (se) împunge, a (se) punge, a (se) înghimpa, a muşca, a pişca, a săgeta, a şfichiui, a ironiza, a persifla, a zeflemi.

Cuvântul este un derivat al substantivului ţeapă, de la care şi-a stabilit primul sens, astăzi învechit, al pedepsei capitale cu ajutorul acestui instrument. În cel mai cuminte sens actual al termenului, explicaţia trimite la „a (se) împunge uşor cu un ac, cu un ghimpe”, urmărind apoi efecte obţinute în mod similar – „a produce o senzaţie dureroasă ca de înţepătură”. Consecinţele însă nu sunt întotdeauna neplăcute, căci găsim pe „a pişca la limbă” despre băuturi acidulate sau care fermentează.

Probabil cel mai neplăcut multora, deşi o mare artă atunci când e făcut cu talent şi spirit, este obiceiul înţepatului cu vorbe, al ironiei. E foarte adevărat că dicţionarele îl înfierează fără echivoc, explicându-l prin „a ataca răutăcios cu vorbe usturătoare, a face aluzii răutăcioase la adresa cuiva”. Dar ironia este, uneori, o armă redutabilă, care presupune complexitate şi inteligenţă, putere de observaţie şi inventivitate lingvistică.

Dincolo de toate sensurile însă, în mod evident, în timpurile noastre suntem sub stăpânirea lui a înţepa: încă ne mai înţeapă gerul, deşi ne înţepăm unii pe alţii cu boldurile de la mărţişoare şi visăm la înţepăturile spinilor de floare ori ale albinelor zumzăitoare. Trecem sub tăcere ţepele pe care ni le dăm unii altora şi cele pe care orânduirea socială ori viaţa ni le pregăteşte tuturor, şi ne gândim fericiţi la faptul că durerea e cel mai puternic aliat: ne demonstrează că suntem vii.