Rezultate

19 sept.

„Horses” de Edwin Muir

Barely a twelvemonth after
The seven days war that put the world to sleep,
Late in the evening the strange horses came.
By then we had made our covenant with silence,
But in the first few days it was so still
We listened to our breathing and were afraid.
On the second day
The radios failed; we turned the knobs; no answer.
On the third day a warship passed us, heading north,
Dead bodies piled on the deck. On the sixth day
A plane plunged over us into the sea. Thereafter
Nothing. The radios dumb;
And still they stand in corners of our kitchens,
And stand, perhaps, turned on, in a million rooms
All over the world. But now if they should speak,
If on a sudden they should speak again,
If on the stroke of noon a voice should speak,
We would not listen, we would not let it bring
That old bad world that swallowed its children quick
At one great gulp. We would not have it again.
Sometimes we think of the nations lying asleep,
Curled blindly in impenetrable sorrow,
And then the thought confounds us with its strangeness.
The tractors lie about our fields; at evening
They look like dank sea-monsters couched and waiting.
We leave them where they are and let them rust:
‘They’ll molder away and be like other loam.’
We make our oxen drag our rusty plows,
Long laid aside. We have gone back
Far past our fathers’ land.
And then, that evening
Late in the summer the strange horses came.
We heard a distant tapping on the road,
A deepening drumming; it stopped, went on again
And at the corner changed to hollow thunder.
We saw the heads
Like a wild wave charging and were afraid.
We had sold our horses in our fathers’ time
To buy new tractors. Now they were strange to us
As fabulous steeds set on an ancient shield.
Or illustrations in a book of knights.
We did not dare go near them. Yet they waited,
Stubborn and shy, as if they had been sent
By an old command to find our whereabouts
And that long-lost archaic companionship.
In the first moment we had never a thought
That they were creatures to be owned and used.
Among them were some half a dozen colts
Dropped in some wilderness of the broken world,
Yet new as if they had come from their own Eden.
Since then they have pulled our plows and borne our loads
But that free servitude still can pierce our hearts.
Our life is changed; their coming our beginning.
După războiul scurt de șapte zile
Ce toropise lumea, peste-un an,
Sosiră și ciudații cai.
Noi încheiasem pace cu tăcerea,
Dar la-nceput ne ascultam răsuflul
Și ne-ngrozeam – prea amuțise totul.
A doua zi degeaba răsuceam
La radio butoanele. ‘Ntr-a treia
Trecu pe lângă noi un vas de luptă
Cu morți morman pe punte. Într-a șasea
Un avion se prăbuși în mare.
Și radiourile nu vorbeau.
Mai stau și astăzi prin bucătării
Și poate că-au rămas de-atunci deschise
În milioane de-ncăperi din lume.
Dar dacă ar vorbi acum,
Dacă deodată ar vorbi din nou,
Dacă o voce ar vorbi la prânz,
Noi n-am mai asculta, n-am vrea să-nvie
Urâta lume veche, lumea care, hâlpav,
Și-a înghițit copiii. Nu mai vrem.
Popoarele, ne spunem câteodată,
Au adormit, chircite de durere,
Și gândul ni se pare nebunesc.
Pe câmpuri zac tractoare; noaptea
Par niște monștri-ai apelor la pândă.
Noi le lăsăm să ruginească-acolo:
“Și ele-au să se-ntoarcă în pământ”.
Din nou îi înjugăm pe boi la pluguri
De mult uitate. Ne înapoiem
Hăt dincolo de vetrele străbune.
Și, iată, spre sfârșitul verii,
Veniră-ntr-un târziu ciudații cai.
Pe drum, departe,-am auzit
Un tropot, apoi – liniște, apoi din nou,
Dinspre-o răspântie, un tropot-tunet.
Și capetele lor erau
Ca un talaz surpat, spăimântător.
Vândusem caii noștri încă-n vremea
Bunicilor, spre-a cumpăra tractoare.
Acum ni se păreau la fel de stranii
Ca fabuloșii armăsari din herburi
Sau antice picturi cu cavaleri.
Ne era teamă să ne-apropiem.
Dar caii așteptau, fricoși și dârzi,
Parcă trimiși de o poruncă veche
Să afle unde-am rătăcit și dacă
Frăția milenară ne-o mai amintim.
La început nu ne-am gândit că sunt
Făpturi ce pot fi bunuri de priință.
Iar printre ei erau și câțiva mânji
Fătați în vreun pustiu al lumii sparte,
Dar parcă scoși dintr-un Eden al lor.
De-atunci trag pluguri, duc poveri.
Dar servitutea lor mărinimoasă
Ne săgetează inimile. Viața ni-e schimbată;
Sosirea lor e începutul nostru.
Edwin Muir traducere de Leon Levițchi

17 sept.

a găzdui

Verbul a găzdui este un derivat, cu sufixul -ui, al substantivului gazdă (termen împrumutat din limba maghiară). Înseamnă „a primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost (și mâncare), a primi sau a ține în gazdă, a da ospitalitate”.

Din celălalt punct de vedere privind lucrurile, verbul se mai poate referi și la sensul invers al acțiunii, devenind astfel intranzitiv – „a rămâne (să locuiască și să mănânce) câtva timp în casa cuiva, a trage sau a trăi în gazdă, a locui provizoriu undeva”.

Sinonimele sunt destul de numeroase și de variate, cele mai multe dintre ele fiind folosite în registrul popular și arhaic: a adăposti, a primi, a pripăși, a sălășlui, a sălăși, a sălășui, a încortela, a sălui, a conăci, a făgădui, poate chiar a administra.

Continuare »

12 sept.

„The Path” de Edward Thomas

Running along a bank, a parapet
That saves from the precipitous wood below
The level road, there is a path. It serves
Children for looking down the long smooth steep,
Between the legs of beech and yew, to where
A fallen tree checks the sight: while men and women
Content themselves with the road and what they see
Over the bank, and what the children tell.
The path, winding like silver, trickles on,
Bordered and even invaded by thinnest moss
That tries to cover roots and crumbling chalk
With gold, olive, and emerald, but in vain.
The children wear it. They have flattened the bank
On top, and silvered it between the moss
With the current of their feet, year after year.
But the road is houseless, and leads not to school.
To see a child is rare there, and the eye
Has but the road, the wood that overhangs
And underyawns it, and the path that looks
As if it led on to some legendary
Or fancied place where men have wished to go
And stay; till, sudden, it ends where the wood ends.
De-a-lungul unui mal – un parapet
Ce cruță drumul de pădurea deasă –
Se-ntinde o cărare. De aici,
Copii privesc în josul coastei line
Pe după ulmi și tise, până dau
De pomul prăvălit; bărbați, femei
Se mulțumesc cu cât văd peste mal,
Cu drumul și cu ce le spun copiii.
Cărarea, cum e firul de beteală,
Cotește străjuită de mușchi crud
Ce vrea s-acopere bușteni și steiuri
Cu aur și smarald. Dar e-n zadar.
Copiii îl tocesc. Bătut e malul
Și mușchiul, an de an, se argintează
Sub pașii copilașilor grăbiți.
Nu, drumul n-are case, n-are școală,
Arar mai vezi pe-aici vreun prichindel.
În față, drumul, sihla prăvălită
Și tot ce-i dedesubt; cărarea pare
Că duce spre o țară de legendă,
Sau undeva unde ai vrea s-ajungi
Și să rămâi; dar ea sfârșește-acolo
Unde sfârșește și pădurea verde.
Edward Thomas traducere de Veronica Focșăneanu

05 sept.

„Snake” de D.H. Lawrence

A snake came to my water-trough
On a hot, hot day, and I in pyjamas for the heat,
To drink there.
La jghebul meu un șarpe poposi
Pe-un soare crâncen când, în pijama,
Voisem să-mi astămpăr setea.


Continuare »

04 sept.

hard, hardly

În limba engleză, adverbele pot fi înşelătoare. Zici că te-ai prins cum să le recunoşti uşor, dar uneori sunt nisipuri mişcătoare.

Binecunoscutul adjectiv „hard” („My job is hard.„) este şi și adverb („I work as hard as I can.„).

Hardly„, cel care te-ai gândi că îi este adverbul pereche, există, doar că nu înseamnă „din greu”, ci „cu greu”.

Astfel, dacă „I work hard.” înseamnă „Muncesc din greu.„, „I can hardly work.” se traduce prin „Pot cu greu munci.” sau, mai pe româneşte, „Abia pot munci.” După cum se poate vedea, „hardly” este, de fapt, antonimul lui „hard” pentru că, spre deosebire de acesta, exprimă mai degrabă imposibilitatea de-a munci decât posibilitatea de-a o face în limite obișnuite.

Să mai observăm şi diferenţa dintre „I can hardly work.” şi „I hardly work.„. În ultimul caz, sensul este „Abia dacă muncesc.” (chiar dacă e posibil).

29 aug.

„Martha” de Walter de la Mare

„Once…Once upon a time…”
Over and over again,
Martha would tell us her stories,
In the hazel glen.
“Cândva… a fost odat’ca niciodată”
Așa-ncepea tot basmul din străbuni
Pe care Martha ni-l spunea; noi, roată
În jurul ei, în crângul de aluni.
Hers were those clear gray eyes
You watch, and the story seems
Told by their beautifulness
Tranquil as dreams.
Un dar al ei – ochi limpezi de izvor:
Când îi privești, povestea însăși pare
Rostită doar de frumusețea lor,
Tihnită-așa cum e în vis o boare.
She’d sit with her two slim hands
Clasped round her bended knees;
While we on our elbows lolled,
And stared at ease.
Genunchii Martha strâns și își cuprindea
Cu brațele-i subțiri și delicate;
Iar noi umpleam alene pajiștea,
Sorbeam povestea, sprijiniți în coate.
Her voice and her narrow chin,
Her grave small lovely head,
Seemed half the meaning
Of the words she said.
Bărbia-i mică, glasul ei ales
Și chipul grav dar luminos, micuț,
Aveau cum tot atâta înțeles
Cât vorbele ce le rostea molcuț.
„Once…Once upon a time…”
Like a dream you dream in the night,
Fairies and gnomes stole out
In the leaf-green light.
“Cândva… a fost odat’ca niciodată”
Ca-n vise dragi, ce-ai vrea să le desmierzi,
Ies spiriduși și zâne, să străbată
Lumina blândă-a crângurilor verzi.
And her beauty far away
Would fade, as her voice ran on,
Till hazel and summer sun
And all were gone:–
Și frumusețea ei în prag de seară
Scădea, cât Martha povestea aprins;
Târziu, alunii, soarele de vară
Și toate câte-au fost, s-au stins:
All fordone and forgot;
And like clouds in the height of the sky,
Our hearts stood still in the hush
Of an age gone by.
S-au istovit și le-a-necat uitarea;
Și ca și norii ce plutesc pe sus,
Doar inimile noastre-s vii în zarea
Acelor vremuri ce-au spus.
Walter de la Mare traducere de Andrei Bantaș

© 2024 blog.ro-en.ro