Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »

Verbul a istovi s-a născut, poate, din nevoia omului de a-şi pune în vorbe oboseala care îl ajunge, atunci când viaţa pare să fie mai mult decât poate el să ducă, pentru că acest cuvânt apare din atât de frumos sunătorul istov. Dintr-un anumit punct de vedere, sensurile cuvântului acoperă o oarecare lipsă de măsură a stării de oboseală, pentru care, din câte ştiu eu, nu există vreun instrument de măsurare, aşa că omul pune uneori în vorbe ce nu poate să materializeze altfel. Verbul marchează, prin urmare, o stare dată de oboseala peste măsură, de sleirea de puteri din cauza eforturilor depuse sau a consumului nervos, de epuizare, extenuare, de pierdere a forţei şi energiei, ajungând într-o stare de slăbiciune totală. Stabileşte corespondente – printr-o parţială extindere de sens – cu a sfârşi, a termina, a epuiza, a isprăvi, a încheia. Am găsit indicate în dicţionar o serie de cuvinte cu aproximativ acelaşi sens, pe care însă nu le cunoşteam prea bine, precum a deşela, a speti, a dăula, a deznoda (un cal). Însă aspectul care mi-a atras atenţia se referă la folosirea acestui verb pentru a marca terminarea bunurilor materiale, consumarea acestora până la epuizare. Şi atunci s-a născut în mine întrebarea: dacă viaţa e asemenea oricăror „consumabile” pe care le folosim nepăsători?

Continuare »

Verbul a aniversa este unul care ridică o problemă interesantă, din punctul de vedere al contextului în care trebuie folosit. Termenul face referire la capacitatea oamenilor de a-şi aminti evenimente importante din viaţa lor, fie că ţin de dimensiunea personală, fie că vizează apartenenţa lor la un grup etnic sau social. Ceea ce se pierde deseori din vedere (iar mass-media abundă de astfel de erori) este faptul că evenimentele pe care le aniversăm nu pot fi decât fericite, generatoare de bucurie. Pentru celelalte, există verbul a comemora, care implică acelaşi proces de rememorare, însă în dimensiunea lui solemnă, oficială, de elogiere. Faptul este evident dacă urmărim cu atenţie explicaţia din DEX, care spune că a aniversa înseamnă „a sărbători împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment”. Nu se precizează explicit că evenimentul la care se face referire este unul fericit, însă folosirea verbului a sărbători obligă la această concluzie.

Continuare »

Atunci când susţin cu tărie că dragostea este cea mai puternică forţă a universului, nu mă refer exclusiv la dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Din câte am observat, şi dragostea pentru bani poate avea acelaşi rol pentru unii dintre noi; nu pentru mine, deci n-o să insist pe tema asta.

Mă voi opri, legat de motoare care mişcă lumea, la un verb care în viaţa mea înseamnă foarte mult: a împrieteni. Ce mi s-a părut interesant de la bun început, a fost lipsa de ambiguitate a acestui cuvânt: marchează, simplu, a deveni prieten cu cineva sau a face pe cineva prieten. Frumos e faptul că are trei direcţii de manifestare: eu pot să mă împrietenesc cu tine, tu poţi să te împrieteneşti cu mine, dar se foloseste acelaşi cuvânt şi dacă altcineva ne împrieteneşte pe unul cu celălalt (adică face să ne împrietenim). Iarăşi interesant este faptul că există grade diferite ale acestui sentiment, de la amiciţie până la dragoste, dar pentru toate este folosită aceeaşi vocabulă, care presupune stabilirea unor relaţii bazate pe afecţiune deosebită, încredere şi stimă reciprocă, pe idei şi pe principii comune (în fine, uneori dragostea n-are-a face cu principiile, dar sunt bune când sunt).

Continuare »

Collegium de Lyon îl găzduieşte, de câteva luni, pe lingvistul canadian Yvan Rose, specialist în învăţarea limbajului la copii. Cercetătorul îşi concentrează cercetarea pe perioada dintre gângurit şi până la construirea primelor fraze, spre vârsta de 4 ani. Cercetările sale sunt menite să contribuie la o mai bună înţelegere a mecanismelor de învăţare a limbajului la copii şi, din punct de vedere teoretic, la stabilirea unor legături mai concrete între axele de cercetare privind perioadele pre-verbale şi cele verbale.

Privit ca o provocare societală, tehnologică, medicală şi culturală, limbajul rămâne în centrul preocupărilor ştiinţifice majore, necesitând o permanentă extensie a limitelor cunoaşterii în acest domeniu. Communicarea reprezintă una dintre temele ştiinţifice prioritare care pot fi abordate de către cercetătorii invitaţi la Collegium de Lyon.

Continuare »

Verbul a împărtăşi are incluse în dicţionare câteva sensuri, a căror lectură m-a dus cu gândul la elemente fundamentale ale comunicării interumane. Termenul acoperă mai întâi de toate o dimensiune religioasă, însemnând a (se) supune ritualului împărtăşaniei şi stabilind sinonimie cu frumosul a (se) cumineca sau cu a (se) griji, cel care lămureşte singura grijă pe care creştinul trebuie s-o aibă, legat de viaţa sa pământească.

Continuare »