Verbul a (se) împărtăși este un derivat al substantivului părtaș, cu prefixul în-, de al cărui sens se și leagă: „a face pe cineva părtaș la ceva” sau „a se face părtaș la ceva, a lua parte la ceva”, adică a participa. Dar și „a avea parte de…”, echivalent cu a primi (din…), a se înfrupta (din…), precum și „a primi o parte din ceva” – în sens mai general.

Sensurile sunt destul de multe, căci verbul mai poate să însemne „a accepta punctul de vedere al cuiva, a fi de acord cu…, a primi ca bun”, deci a accepta, a admite – când e vorba de păreri, opinii. Ori cu privire la idei, gânduri, sentimente – „a (se) destăinui cuiva ceva, a face cunoscut (pentru a găsi sprijin spiritual sau moral)”, adică a comunica, a declara, a (se) destăinui.

De asemenea, poate avea în vedere „a împărți cu cineva ceva, a da și altuia, a face parte cuiva”, dar și „a avea parte de același lucru ca și altcineva”. Atunci când se referă la bucurii sau necazuri, dureri, înseamnă „ a suporta împreună”, dar se pot avea în vedere și impresii… sau chiar soarta cuiva.

Utilizat deseori în spațiul bisericesc, verbul se referă la „a da sau a lua împărtășanie; a supune ritualului de împărtășanie (sfânta grijanie)”, fiind sinonim cu a (se) cumineca, a (se) griji. Iar de aici derivă semnificația argotică a termenului, însemnând „a consuma băuturi alcoolice” – a bea. Și, surprinzător, sinonime mai există, multe în registrul popular și regional.

Zilele trecute mi-a căzut privirea pe un citat care spunea așa: „Pentru că suntem muritori, fiecare talent, îndemânare, aptitudine pe care o posedăm, fiecare gând și trăire pe care am avut-o, fiecare peisaj superb pe care l-am văzut, fiecare obiect material pe care l-am avut, se va pierde, în definitiv. Asta doar dacă nu le împărtășim cuiva.”

Și m-am gândit, imediat, cât de fericită sunt. Pentru că în fiecare zi îmi împărtășesc cunoștințele și învățăturile elevilor mei. Iar în fiecare zi de luni, gândurile mele – mai trăsnite sau nu – ajung la cititorii acestui blog. Există, deci, părți din mine care nu se vor pierde niciodată, și vorbe care, cumva, vor intra în alte case, minți și suflete…

Numele lui David Lynch, Quentin Tarantino, Stanley Kubrick, Steven Spielberg, Frank Capra și Robert Altman, regizori și realizatori legende în lumea filmului, au fost transformate în adjective. Termeni ca „Lynchian”, „Tarantinoesque”, „Kubrickian”, „Spielbergian”, „Altmanesque” și „Capraesque” sunt acum oficial parte din lexiconul OED (Oxford English Dictionary).

Termenul „Lynchian” este definit drept “caracteristic, reminiscent sau imitație a lucrărilor lui David Lynch, care se remarcă prin juxtapunerea elementelor suprarealiste sau sinistre cu cadre lumești, din viața de zi cu zi și prin folosirea unor imagini vizuale care subliniază calitatea de reverie a unui mister sau o amenințare.”

Continuare »

Verbul a retrăi este un derivat construit cu ajutorul prefixului re- și înseamnă, dacă nu dăm atenție prea multă nuanțelor, „a trăi din nou”, referindu-se la emoții, sentimente, întâmplări etc. Termenul poate avea în vedere trăiri proprii – „a simți intens ceea ce a mai simțit o dată, a avea impresia că trece prin aceeași întâmplări prin care a mai trecut o dată”, dar procesul poate fi provocat și de relatările altora – „a simți intens ceea ce a simțit altcineva, a avea impresia că trece prin aceleași întâmplări prin care a mai trecut și altcineva”.

Mi se pare cu deosebire interesantă această ultimă accepție a termenului… Pentru simplul motiv că, spre deosebire de cealaltă, aici lipsește… trăirea primă. Adică aceasta există, dar nu aparține aceleiași persoane, ceea ce înseamnă (dacă privim mai puțin îngăduitor lucrurile) că nu este o re-trăire în adevăratul sens al cuvântului). Pe de altă parte, tot tehnic privind lucrurile, fiind povestită de altcineva – deci neexperimentată direct, nici trăire propriu-zisă nu se cheamă a fi… Detaliile ne cam încurcă, s-ar spune…

Continuare »

Verbul a dănțui face parte din fondul mai vechi al limbii, fiind folosit însă și astăzi în registrul popular. Este un derivat al substantivului danț, fiind format cu ajutorul sufixului -ui. Dicționarele nu precizează neapărat o explicație a termenului, sensul (dedus cu ușurință, de altfel) fiind lămurit prin sinonimia cu a dansa, a juca ori a sălta.

Una dintre expresii se remarcă prin utilizare mai frecventă (cel puțin în spațiul religios ortodox), fiind legată de un rit bisericesc extrem de important. Este vorba despre celebrul „Isaia dănțuieşte”, numele unei cântări care se intonează la sfârșitul cununiei, structura ajungând a fi utilizată și pentru a desemna, în sens figurat, căsătoria propriu-zisă.

Prin extindere de sens, verbul se poate referi fie la orice mișcări sincronizate cu un anumit ritm („a-şi mişca corpul în cadență”), fie la gesturi similare dansului („a umbla făcând mișcări ca de dans”). În ultimă instanță, se poate chiar şi „dănțui pe funie (sau pe frânghie)” care se explică în sens propriu – „a umbla pe funie, făcând fel de fel de figuri, a face echilibristică”.

Continuare »

Verbul a legumi este unul pe care eu nu-l cunoșteam până mai ieri. Este un regionalism despre care dicționarele spun că înseamnă „a mânca sau a bea în cantități mici, de ici și de colo, înghițind câte puțin; a mânca sau a bea cu măsură, cumpătare sau fără poftă; a sorbi cu încetul”, stabilind sinonimie cu a ciuguli, a (de)gusta, a frunzări, a savura.

Este un derivat al substantivului legumă și, într-adevăr, un alt sens a termenului se referă la „a mânca bucate gătite cu legume”. Interesant este faptul că nu toate dicționare asociază acțiunea de a legumi cu nevoia de a economisi – deși subliniază că acțiunea se poate face „cu măsură”, nu se indică și cauza… măsurii.

Continuare »

Verbul a dogori pare să fi devenit un soi de termen de referinţă pentru verile timpurilor noastre, cele care stau sub semnul focului şi al soarelui, căci miezul zilelor transformă orice beton, asfalt şi piatră în sursă inepuizabilă de căldură arzătoare.

Lumea aşa cum o cunoaştem se încinge, se înfierbântă, emană radiaţii fierbinţi, care ard, pârjolesc totul în calea lor. La un alt nivel al semanticii cuvântului, totalitatea senzaţiilor provocate de caniculă îşi găseşte un profund corespondent pe plan interior, motiv pentru care termenul poate stabili sinonimie cu „a fi aprins, încins, înfierbântat de o emoţie, de boală”. Febra şi arşiţa se adună cuminţi în zona simptomatologiei combustiei interioare, pentru a sugera văpaia unui altfel de foc.

Continuare »