Atunci când susţin cu tărie că dragostea este cea mai puternică forţă a universului, nu mă refer exclusiv la dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Din câte am observat, şi dragostea pentru bani poate avea acelaşi rol pentru unii dintre noi; nu pentru mine, deci n-o să insist pe tema asta.

Mă voi opri, legat de motoare care mişcă lumea, la un verb care în viaţa mea înseamnă foarte mult: a împrieteni. Ce mi s-a părut interesant de la bun început, a fost lipsa de ambiguitate a acestui cuvânt: marchează, simplu, a deveni prieten cu cineva sau a face pe cineva prieten. Frumos e faptul că are trei direcţii de manifestare: eu pot să mă împrietenesc cu tine, tu poţi să te împrieteneşti cu mine, dar se foloseste acelaşi cuvânt şi dacă altcineva ne împrieteneşte pe unul cu celălalt (adică face să ne împrietenim). Iarăşi interesant este faptul că există grade diferite ale acestui sentiment, de la amiciţie până la dragoste, dar pentru toate este folosită aceeaşi vocabulă, care presupune stabilirea unor relaţii bazate pe afecţiune deosebită, încredere şi stimă reciprocă, pe idei şi pe principii comune (în fine, uneori dragostea n-are-a face cu principiile, dar sunt bune când sunt).

Continuare »

Verbul a (se) regăsi s-a format prin derivare, cu prefixul re- de la cuvântul de bază a găsi, după modelul corespunzător din limba franceză – retrouver. Înseamnă, în primul rând, „a găsi din nou pe cineva sau ceva”, iar nuanța reflexivă se poate referi la „a se afla, a se găsi din nou în același loc, în aceeași situație, în aceeași stare ca și înainte”.

Termenul are și un sens figurat (foarte fain, de altfel), ce are în vedere acțiunea de „a se reculege, a-și veni în fire, a-și recăpăta starea sufletească obișnuită, echilibrul sufletesc (după o frământare, un zbucium)”. Dintre sinonime, în funcție de context, se pot folosi a reafla, a (se) recunoaște (în), a redescoperi, a revedea, a reveni.

Continuare »

Verbul a clămpăni face parte dintr-o serie de termeni foarte expresivi, care demonstrează din plin frumusețea și inventivitatea limbii ăsteia bătrâne. S-a format prin derivare, de la interjecția clamp, cu sufixul –ăni, și are două sensuri principale. Cel propriu înseamnă „a produce un zgomot specific prin lovirea a două obiecte (dure), prin închiderea violentă a unei uși, a unui capac, de papuci în mers etc.”, iar cel figurat – „a vorbi vrute și nevrute, mult și fără rost” – este folosit cu ironie, uneori determinat de structura „din gură”.

Partea foarte interesantă este utilizarea verbului cu referire precisă la berze – „a bate din cioc scoțând un sunet caracteristic”. Se mai folosește și cu privire la clănțănitul din dinți ori la dârdâit, la mâncatul cu zgomot, dar și pentru persoanele care tremură puțin (de bătrânețe). Mai există două variante fonetice asemănătoare – a clăpăi, a clămpăi, dar majoritatea sinonimelor fac trimitere la cea de-a doua semnificație – a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni. Pentru obiceiurile sale cele mai plăcute, românul a găsit câteva nume grozave. Mie mi se lipesc de suflet astea.

Continuare »

Verbul a(-și) reaminti s-a format prin derivare cu sufixul re- și înseamnă „a(-și) aminti din nou, a rechema în minte”. Atunci când are nuanță tranzitivă, se referă la „a face pe cineva să-și aducă din nou aminte de ceva”, stabilind sinonimie cu verbe precum a evoca, a reîmprospăta, a rememora, dar și cu – de pildă – un arhaism ca a poftori.

Acum ceva vreme, Facebook a introdus o aplicație nouă, „On This Day”, care mi-a devenit repede foarte simpatică. Mă poartă înapoi în timp și îmi reamintește ce, cui, de unde și cum am spus lucruri anul trecut, acum doi ani și tot așa… Bucurii mărunte, evenimente pierdute, oameni plecați, melodii redescoperite, gânduri zburate. Nimicuri. Dar câtă viață și câtă vreme în ele!

Continuare »

Continuare »

Verbul a vota se poate referi, în primul rând, la „a-şi exprima prin vot părerea asupra unei candidaturi, a unei hotărâri, a unei propuneri etc.”, având astfel în vedere nuanţa intranzitivă a verbului (a vota pentru ceva). Pe de altă parte, poate avea şi valoare tranzitivă (a vota pe cineva), însemnând „a alege pe cineva prin vot, a da cuiva votul, a desemna prin vot”. Termenul vine din limba franceză (voter) şi denumeşte unul dintre marile câştiguri ale lumii moderne, un drept câştigat după o istorie tulbure şi agitată, în care omul a încercat să creeze (măcar) iluzia că îşi construieşte o lume dreaptă. Astăzi alegem să credem că votul fiecăruia contează şi că majoritatea câştigă. [Sau nu.] Dar campaniile electorale au devenit prilej de zâzanie şi de râcă.

Ne încăpăţânăm spre câte-un candidat sau altul, ne certăm cu prietenii, cu fraţii şi cu vecinii, avem impresia că am descoperit noi soluţia ieşirii din criza interminabilă. De fapt, totul e mult mai simplu: ce-ţi se pare ţie bun, pe alţii poate să nu-i intereseze, ce ţi se adresează ţie şi sufletului tău, pe altul poate să-l lase rece. Nu e nici mai prost, nici mai puţin demn să trăiască decât eşti tu, ci doar priveşte viaţa din alt punct de vedere, din alt loc. Nu poţi deveni purtătorul de cuvânt al întregii umanităţi şi nici nu există soluţii universale – apropo, până acum doar de vreo două ori au crezut oamenii că au găsit asta: una se cheamă panaceu şi una exterminare – ambele nişte iluzii distructive.

Continuare »