Un englez umbla prin Carpaţii noştri ca să culeagă folclor. Coborând o vale, vede un ţăran cosind. Fericit că poate să-şi demonstreze veleităţile lingvistice, intră în vorbă cu ardeleanu’, spunând cu accentul tipic britanic:
– Ziua bună, bade! Ce faci, coseşti?
Ţăranul se uită la omuleţul ciudat, se scărpină pe creştet şi îşi văzu de cosit mai departe. Englezul scoate ghidul de conversaţie din buzunar, verifică prin el, apoi încearcă iar:
– Ce faci, bade? Coseşti?
Ţăranul îl ignoră câteva clipe, apoi se uită la englez, îşi dă clopul pe spate şi-i zice:
– Man, I think you have an obsession…

Atunci când e vorba despre cum ne raportăm la elite, limba pare să fie aceeași pretutindeni, în special dacă raportarea la ele se face simbolic sau metaforic. Cel puțin în limba engleză, lucrurile stau exact ca în limba română. Modul cel mai plastic în care de obicei sunt denumite, colectiv, elitele este singularul articulat hotărât al substantivului „floare”. Este „floarea” pe care Eminescu, în românește, l-a făcut celebru, transformându-l în expresie ce pare a fi coborât direct din folclor, în nu mai puțin celebrul vers din „Scrisoarea III” învățat de toată lumea la școală.

Interesant e că în limba engleză referirea la elite, colectiv, se poate face identic, apelându-se la „flower”, în varianta sa articulată hotărât, „the flower„. De exemplu: „The flower of pre-war French painters loved Paris for its grand monuments.” (Şi în franceză tot la varianta articulată hotărât a lui „fleur”, „la fleur”, se face apel atunci când se vorbește despre elite).

Verbul a (se) albăstri este produs autohton, din albastru – care este, dacă mă întrebați pe mine, prima între culori (c-așa-mi place mie de mult). Atunci când are nuanță tranzitivă, verbul înseamnă „a da unui obiect o culoare (mai) albastră; a colora, a vopsi în albastru”, iar una dintre întrebuințări se referă exclusiv la „a clăti rufele, după spălare, în apă amestecată cu albăstreală”.

Sensul figurat este, în același timp, intranzitiv și reflexiv – „a căpăta, a avea sau a răspândi o lucire albastră”. Se folosește, despre om, când devine vânăt de mânie, iar în folclor, este utilizat când se vorbește despre ciocoi, care se deosebeau prin culoarea îmbrăcămintei (a hainelor orășenești), ori despre laptele subțiat cu apă.

Sinonimele nu sunt decât din sfera regionalismelor, care mi se par interesante și relativ numeroase: a (se) înălbăstri, a (se) învineți, a (se) mierii, a scrobi, a sini, a sinili, a vineți. E ciudat felul în care apar termeni noi pentru a nuanța semnificații deja utilizate și, aparent, autosuficiente.

Continuare »

Verbul a ursi apare cu o explicaţie etimologică legată de un termen din neogreacă – oríso (viitorul lui a determina), termen ce-mi pare relativ târziu, dată fiind vechimea credinţelor păgâne legate de acest act. Apare foarte des în superstiţii şi basmele populare (în creaţia folclorică, în general), însemnând „a hotărî dinainte soarta unei fiinţe sau a unui lucru”, fiind sinonim cu a hărăzi, a meni, a predestina, a soroci, a sorti.

Într-o foarte puternic specializată accepţie a termenului, ursit(ă) înseamnă „persoană considerată ca fiind predestinată să devină soţ (soţie) cuiva”, referindu-se însă şi la ceea ce înseamnă destin, soartă ori fatalitate. Într-un sens general, verbul poate avea în vedere orice intenţie de „a face cuiva vrăji, farmece”, fiind sinonim cu a vrăji, a fermeca, ori doar referindu-se la încercarea de a prezice, a ghici viitorul cuiva.

Continuare »

! foarfecă este substantiv feminin cu genitiv-dativul foarfecii şi pluralul foarfeci

! a se fofila trece în clasa reflexivelor, având indicativul prezent el se fofilează

! föhn vine din germană şi se pronunţă fön; este substantiv neutru cu pluralul föhnuri (föh-nuri) – „aparate”

* foiletonistic (fo-i-le-to-nis-tic) e adjectiv masculin cu pluralul foiletonistici şi femininul foiletonistică-foiletonistice

! folclor, substantiv neutru, acceptă acum două modalităţi de despărţire în silabe – fol-clor/folc-lor, regulă valabilă pentru întreaga sa familie lexicală

Verbul a noroci face parte dintre cele foarte rar folosite în limba română, probabil pentru că termenul de la care se formează, noroc, este prea larg utilizat şi intră în atâtea combinaţii lingvistice expresive. Însă, căutându-l şi temându-mă că DEX-ul nu-mi va fi de mare folos, am descoperit că mă înşelasem; este destul de bine reprezentat acolo, iar numărul de sinonime este impresionant.
Prima observaţie a fost aceea că aria sa de răspândire este registrul popular şi familiar, lucru pe care l-am găsit parţial justificat de conotaţia folclorică, de superstiţie, pe care o are cuvântul. Pentru că ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost faptul că, în ciuda credinţei unora dintre noi că norocul înseamnă bunăstare financiară, verbul acesta se leagă de două noţiuni prin excelenţă metaforice şi filozofice: fericirea şi predestinarea. Cea dintâi explicaţie dată este echivalentă cu „a face pe cineva fericit” sau „a aduce cuiva noroc”, insistând apoi pe „a ferici”, „a deveni fericit”, „a avea norocul, fericirea să…”. Cea de-a doua dimensiune se referă la aranjamente stelare şi este extrem de bogată în sinonime: „a ursi”, „a meni”, „a hărăzi”, „a sorti”, „a (pre)destina”, „a hotărî”, „a rândui”. Iar când lucrurile nu vin de la sine sau cum ne-am fi dorit noi, se poate apela la vrăji, prestabilind viitorul, verbul folosit fiind acelaşi. În ultimă instanţă, cele trei concepte, care pot funcţiona perfect independent unul de altul, dau cele mai bune rezultate când se ţin de mână: destinul e obligat să-ţi fie favorabil, că de-asta e al tău şi nu al vecinului, iar norocul te-ar putea ajuta să ţi-l împlineşti, adică să-ţi găseşti fericirea. Dar, aşa cum spune înţelepciunea populară, norocul ţi-l poţi găsi sau ţi-l poţi ocoli.

Continuare »