– Cum poţi trânti un ou de ciment fără să-l spargi?
– Nu e o problemă, cimentul se sparge greu.

– Dacă la 8 oameni le-a luat 10 ore să construiască un zid, cât timp le va lua la 4 oameni?
– Nu le va lua timp deloc, pentru că este deja construit.

– Cum poate un om să meargă 7 zile fără să doarmă?
– Doarme noaptea.

– Dacă ai 3 portocale într-o mână şi 4 portocale în cealaltă mână, ce ai?
– Mâini foarte mari.

– Ce arată ca o jumătate de măr?
– Cealaltă jumătate.

– Cum poţi ridica un elefant cu o mână?
– Nu e o problemă, deoarece nu există elefant cu o mână.

„Voice” este definit drept canal neoficial pentru conținutul populației indigene în realizarea legilor și a politicilor care afectează aborigenii și populația din strâmtoarea insulei Torres. Termenul a fost ales de Centrul Național al dicționarul australian cuvântul anului 2019 în Australia. În fiecare an Centrul, cu sediul la Universitatea Națională Australiană, alege câte un cuvânt sau o expresie care a ocupat un loc proeminent în discuțiile la nivel național în ultimele 12 luni.

Directorul Dr. Amanda Laugesen spune că idea unei voci a populației indigene în parlament a intrat în atenția națiunii ca urmare a Declarației din Inimă Uluru care solicita o „voce a primelor națiuni” să fie păstrată cu evlavie în Constituția Australiei.

Continuare »

Propoziţia subiectivă este o propoziţie subordonată care, într-o frază, joacă rol de subiect pentru propoziţia regentă. Propoziţiile subiective sunt destul de variate şi, de obicei, este evident că nu ai de ce să pui virgulă între ele şi propoziţiile regente corespunzătoare. În general, ar fi chiar greşit să punem virgulă între subiect şi predicat, aşa că manualele enunţă regula de bază: după propoziţia subiectivă nu se pune virgulă. De exemplu, „Cine ştie carte are parte.”

Există însă o excepţie, precizată în unele cărţi de gramatică. Dacă propoziţia regentă începe cu pronume demonstrativ (acela, aceea etc), atunci se pune virgulă după propoziţia subiectivă. Pronumele demonstrativ devenind subiect, nu există problema virgulei dintre subiect şi predicat. De exemplu, „Cine ştie carte, acela are parte.”

Continuare »

Toată lumea crede că ştie ce este o ironie. De fapt, chestiunea e destul de încâlcită. Mai ales la americani.

„Ironic” nu înseamnă „ghinionist”, „interesant” sau „întâmplător”, deşi aceşti termeni deseori sunt folosiţi interşanjabil în Statele Unite. Şi această folosire greşită nu i-a ocolit nici pe lingvişti.

Cert este că incertitudinea legată de definiţia termenului „ironic” persistă şi e veche de zeci de ani. „Ironic” este pe lista de 58 de termeni frecvent folosiţi greşit în limba engleză, întocmită de lingvistul Steven Pinker de la Harvard, şi se află în topul cuvintelor cele mai accesate în varianta online a dicţionarului Merriam-Webster.

Prin urmare ce înseamnă ironia cu adevărat şi de unde vine confuzia asta? O parte a stării de ambiguitate provine din faptul că sunt nu mai puţin de trei definiţii ale termenului în unele dicţionare. Este vorba despre ironia socratică (metodă filozofică antică) şi ironia dramatică (tehnică retorică şi literară), dar definiţia care ne interesează – şi care este cea mai dezbătută – este ironia situaţională. Aceasta survine, aşa cum o defineşte Oxford English Dictionary, atunci când „o situaţie sau un eveniment par deliberat contrare cu ceea ce se aşteaptă şi adesea sunt amuzante într-un mod neaşteptat.”

Importantă, conform puriştilor, este partea deliberat contrară – ca o situaţie să fie ironică, trebuie să fie opusul a ceea ce se aşteaptă, nu doar o coincidenţă amuzantă.

Nu toţi lingviştii au totuşi această viziune limitată. Campionii sporirii limbajului fluid, Merriam-Webster argumentează că cei care folosesc „ironic” cu sensul de „întâmplător” nu greşesc, de fapt, ci nu fac decât să fie pionieri. Editorii spun: „Termenul ironie se aplică evenimentelor care sunt întâmplătoare şi, în vreme ce unii consideră că e o folosire incorectă, e doar una nouă.”

Auto-antonimele se mai numesc şi antagonime, antilogii sau cuvinte Ianus (de la zeul roman al începuturilor şi sfârşiturilor, deseori înfăţişat cu două feţe care se uită în direcţii diferite).

Dincolo de amuzamentul pe care îl stârnesc uneori, pot ridica şi dificultăţi de traducere, dacă nu chiar traduceri pe dos. Aşa că este important să fie cunoscute.

Continuare »

Verbul a depozita este format prin derivare de la substantivul comun depozit și are trei sensuri de bază care au, într-un fel sau altul, legătură cu acesta. Se referă, în primul rând, la „a pune ceva în depozit”, situație în care este sinonim cu a înmagazina, a stoca, a strânge, putându-se referi la materiale, produse, mărfuri.

Oarecum derivat din acesta, există și un alt sens al termenului, care are în vedere acțiunea de „a pune la loc sigur; a lăsa, a încredința cuiva un lucru spre păstrare”. Aș sesiza aici o extindere extrem de relaxată a noțiunii de „depozit”, fie prin referire la spațiul anume destinat depunerilor bancare, fie având în vedere încrederea acordată unei persoane, nelegându-se, în mod necesar, de securitatea unui spațiu.

Cel de-al treilea sens este, într-o oarecare măsură, specializat – utilizat în geologie, chimie etc. Face referire la substanțele solide și se explică prin „a forma un depozit; a se separa într-o soluție, așezându-se la fund”. Acesta stabilește echivalențe de semnificație cu termeni precum a se depune, a se sedimenta, a se precipita.

Continuare »