Oxford English Dictionary (sau OED, pe scurt) este principalul dicţionar clasic al limbii engleze, un adevărat monument lingvistic.
În 2019 se împlinesc 135 de ani de la apariția OED. Pe măsură ce limba engleză a continuat să evolueze, şi dicţionarul s-a dezvoltat în permanenţă. Lunga sa istorie este plină de lucruri interesante, unele chiar surprinzătoare.
Continuare »
Verbul a (se) sfinți are o istorie bogată în limbă, poate pentru că vine din slava veche – sventiti. Se folosește, evident, în concepție religioasă creștină și are mai multe accepții: „a trece pe cineva în rândul sfinților” (în mod solemn și cu îndeplinirea unui ritual stabilit), „a efectua un ritual prin care se conferă unor obiecte caracter sacru”, adică „a trage harul divin asupra unor obiecte prin rostire de rugăciuni”, dar și „a hirotonisi un preot”.
Înseamnă, de asemenea, și „a trata cu dragoste și admirație exagerată”. Termenul are o utilizare reflexivă regională, care apare în Muntenia, mai ales în construcții negative, explicată prin „a-și impune voința, a-și face gusturile, voile, mendrele”, adică „a face ce vrea”. Sensul religios pierdut se folosește în expresii de tipul „omul cinstește locul” care arată că rezultatele în muncă depind de calitățile omului și nu de locul în care acesta se găsește.
Continuare »
Verbul a (se) mândri este un derivat al cuvântului de bază mândru, de la care ia și sensurile principale – „a fi mândru (de ceva sau de cineva), a trăi un sentiment de mândrie, a fi plin de orgoliu”. Sinonimele sunt, într-un mod interesat, nuanțate de sensul adjectivului, putând avea atât conotații pozitive, cât și negative: a (se) făli, a (se) fuduli, a se îngâmfa, a (se) lăuda.
Unul dintre cele mai ciudate aspecte ale termenului este o serie sinonimică ce m-a luat prin surprindere, menționată de Dicționarul de sinonime din 2002: a chibzui, a cugeta, a se gândi, a judeca, a medita, a raționa, a reflecta. Găsesc relativ surprinzătoare acceptarea lor, întrucât se face, astfel, referire la un sens învechit al verbului. Mă întreb dacă se mai folosește pe undeva…
Continuare »
| The double sorwe of Troilus to tellen, That was the king Priamus sone of Troye, In lovinge, how his aventures fellen Fro wo to wele, and after out of Ioye, My purpos is, er that I parte fro ye. Thesiphone, thou help me for tendyte Thise woful vers, that wepen as I wryte! |
De Troil, rigăi Priam fiu mezin – Cât încă sunt cu voi aici – agale Voi depăna: cum a sorbit din plin Iubirea cu amarurile sale Şi bucurii, şi-apoi cumplita-i jale. Ajută-mi, Tisiphona, să înstrun Trist viersul meu ce plânge cât îl spun. |
| The blessed damozel leaned out From the gold bar of Heaven; Her eyes were deeper than the depth Of waters stilled at even; She had three lilies in her hand, And the stars in her hair were seven. Her robe, ungirt from clasp to hem, No wrought flowers did adorn, But a white rose of Mary’s gift, For service meetly worn; Her hair that lay along her back Was yellow like ripe corn. Herseemed she scarce had been a day One of God’s choristers; The wonder was not yet quite gone From that still look of hers; Albeit, to them she left, her day Had counted as ten years. (To one, it is ten years of years. …Yet now, and in this place, Surely she leaned o’er me — her hair Fell all about my face. . . . Nothing: the autumn-fall of leaves. The whole year sets apace.) It was the rampart of God’s house That she was standing on; By God built over the sheer depth The which is Space begun; So high, that looking downward thence She scarce could see the sun. It lies in Heaven, across the flood Of ether, as a bridge. Beneath, the tides of day and night With flame and darkness ridge The void, as low as where this earth Spins like a fretful midge. |
Slăvita doamnă desfăcu A cerului perdele; Îi erau ochii mai adânci Ca apa din cişmele; Trei crini avea în mâna ei Şi-n păru-i şapte stele. De flori nempodobit, veșmântul Ea îl purta descins; Un alb răsur dat de Maria De gât îi era prins Şi părul ei bălan ca grâul Se revărsa aprins. O zi i se părea c-a fost În ceruri cântăreaţă; Uimirea tot mai stăruia Pe liniştita-i faţă; Măcar că pentru cei din jur O zi era o viaţă. (Iar pentru mine, vieţi şi vieţi… …Acum, aici, odată M-a-mbrăţişat şi-mi era faţa În păru-i îngropată. Frunzişul toamnei cade. Anul Va asfinţi îndată). În casa din vecii zidită A Domnului stătea, În tinda unde-ncepe spaţiul Peste genunea grea Şi soarele, din înălţime, I se părea o stea. Încinge tinda ca o punte Eterul temerar; Jos, zi şi noapte se îngână Şi-şi caută hotar Pân-spre pământul ce se-nvârte Cu zumzet de bondar. |
Se foloseşte foarte des structura „îmi cer scuze”, pentru a ruga pe cineva să ierte o greşeală pe care am comis-o. Formula este însă extrem de nefericită, pentru că privită mai atent îşi dezvăluie ambiguitatea. „Îmi cer scuze” (mie) – adică eu faţă de propria-mi persoană? Ca să nu mai spunem de mult-abuzatul „vă cer scuze” care, analizat logic, poate fi înţeles chiar ca o pretenţie la păreri de rău din partea celuilalt. Convenind, prin urmare, că „a-ţi cere scuze” e o treabă foarte periculoasă, putem să-l folosim, în schimb, pe a (se) scuza.
Continuare »
© 2024 blog.ro-en.ro