Continuare »

Verbul a (se) pedestri este un termen învechit, derivat al lui pedestru („care merge, care călătorește pe jos” – astăzi rar). Înseamnă „ a descăleca, a merge pe jos”, cu o nuanță interesantă – „a descăleca pentru a merge pe jos”, putându-se referi și la o acțiune forțată a cuiva de „a face, a sili să descalece, să rămână pe jos”. Nu insist mai mult, pentru că nici dicționarele nu fac asta, destul a spune că a fost o surpriză să aflu că există.

Așa cum i se întâmplă oricărui voinic (ori voinice) care are armăsar de poveste, uneori rămâne omu’ fără mijloc de transport personal. Ba se-mbolnăvește, ba îi cade vreo potcoavă, ba îi cad dinții și trebuie dat la ramblă. Orișicum ar fi, necazurile nu vin niciodată singure, mai ales când rămâi, exact când ai vrea să fii teribil de eficient, taman fără mijloace rapide de a te mișca. Adică fără cai. Putere.

Am pățit de câteva ori asta, cu mașina cea veche. Și am pățit iară, când am dat mașina veche, ca să-mi iau alta nouă. Care, apropo, e grozavă! Dar nu despre asta vreau să vă spun acum, ci despre perioadele mele de pedestru, care, la început, erau groaznic de frustrante, însă au devenit, în timp, o reală plăcere. (Bine, poate și de unde mi-am luat casă lângă serviciu, ceea ce în București e o adevărată binecuvântare – dar nu-mi stricați demonstrația cu explicații logice!)

Am găsit, astfel, timp să merg pe jos până la școală – să fac, prin urmare, mișcare; să cunosc mai bine cartierul în care trăiesc – și să-i admir casele și liniștea (incredibilă pentru zona asta!); să mă bucur de cerul senin, chiar și de orice picătură de ploaie – știu, e cam poetică partea asta, dar mie ajunseseră să-mi lipsească plimbările, pur și simplu!

Cred că, până la urmă, și lipsa vitezei – viteză fără de care avem impresia că n-am putea trăi și care ne-a devenit o a doua natură – este o lecție pe care oricine (mai ales orice „cavaler”) ar trebui să o învețe, căci e bine a te pedestri din când în când. Ca să-ți amintești cum să-ți sincronizezi bătăile inimii cu pașii. Și invers.

Verbul a molesta vine din latinescul molestare, pe filieră franceză – molester. Termenul are două sensuri principale, primul referindu-se la „a face cuiva greutăți, neajunsuri repetate, ori a provoca neplăceri”, fiind sinonim cu a jigni, a necăji, a sâcâi, a şicana, a vexa. Cel de-al doilea sens, folosit în registrul livresc, este echivalent cu a brusca, a brutaliza, a lovi, a maltrata.

Termenul în sine mi se pare însă mai periculos decât explicațiile din dicționare, în sensul în care acestea nu par a avea în vedere puternicul impact la nivel psihologic pe care acțiunea o are asupra celui molestat. Efectul este devastator, iar brutalitatea actului lasă urme pentru totdeauna în mentalul individului, care suferă vreme îndelungată după un astfel de caz.

Continuare »

Verbul a rostui este un derivat al substantivului rost, cu sufixul -ui și are mult mai multe sensuri decât m-aș fi așteptat. Dintre toate, cel pe care îl cunoșteam era „a umple cu un material de etanșizare și a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltrație”. Evident, nu de pe vremurile când construiam șosele, ci după ce-am tot trecut prin renovări…

Un alt sens care mi-a sunat cunoscut a fost „a procura ceva prin mijloace improvizate”, adică familiara expresie „a face rost de ceva” – văd sinonimia cu a procura, dar habar n-aveam că i se potrivește verbul a rostui! Iar două dintre celelalte explicații vin din zone necunoscute mie: „a forma cu mâna rostul urzelii la războiul de țesut” și „a bate, de o parte și de alta, vârful dinților unei pânze de ferăstrău”.

Mai sunt două utilizări, legate de pragmatismul firesc al omului – „a aranja pe cineva într-un post, într-o situație convenabilă” sau „a așeza conform unor cerințe de ordin practic”, dar acestea mă interesează mai puțin. Pentru că cel mai mult îmi place sensul care are legătură cu rostuirea aceea importantă, a facerii de sine și a găsirii de loc în viața asta: „a așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine”, deci a rândui cum se cuvine, a nimeri rostul tuturor lucrurilor.

Continuare »

Verbul a vaccina este un neologism care vine din limba franceză – vacciner, și ale cărui sensuri nu ridică mari probleme lingvistice – „a administra cuiva un vaccin, a introduce un vaccin în organism”. Sinonimele sunt însă extrem de interesante: un termen neologic din sfera medicală – a inocula, un termen din registrul popular – a altoi și unul din fondul vechi al limbii, funcționând ca regionalism – a posăi.

Evident că nu intenționez să intru în polemica pornită de la a vaccina sau a nu vaccina copiii… Dacă mă întrebați pe mine, uneori am impresia că rasa umană face o treabă excepțională în a se autodistruge, iar lucrurile se întâmplă așa cum trebuie. Dincolo de puterile noastre.

Continuare »

Continuare »