Verbul a (se) veșteji s-a format, prin derivare, de la cuvântul de bază veșted (adjectiv). Înseamnă, în primul rând, „a deveni sau a face să devină veșted; a-și pierde prospețimea și frăgezimea, a începe să se usuce” – despre plante și părți ale lor. Sensul figurat se referă la oameni, la ceea ce ține de natura omenească – „a-și pierde vlaga, forța, vigoarea, vioiciunea sau puritatea”. Tot în sfera umană, el se poate folosi cu sensul de „a condamna în mod public”.

Cum se observă, explicațiile nu sunt din cale-afară de numeroase, dar sinonimele sunt multe și expresive: a (se) îngălbeni, a (se) ofili, a păli, a (se) usca, a îmbătrâni, a slăbi, a lâncezi, a tânji, a (se) trece, a defăima, a stigmatiza, a blama, a condamna, a dezaproba, a fana, a înfiera, a osândi, a păta, a dezonora, a necinsti, a proscrie, a critica, a reproba, a respinge – precum și o serie de regionalisme și arhaisme. Sunt multe feluri de-a zice același sfârșit…

Continuare »

Verbul a tânji vine din slava veche (tonziti) și este intrazitiv (după cineva sau după ceva) și are surprinzător (cel puțin din punctul meu de vedere) de multe sensuri. Mai întâi, pleacă de la o problemă medicală – „a se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios, a avea o boală neidentificată (fără a cădea la pat)”, fiind echivalent cu a lâncezi și cu a zăcea.

Ca o consecință firească, se poate folosi despre plante – iar, prin extindere de sens, poate face referire și la locul unde cresc acestea. În această situație, stabilește sinonimie cu termeni precum a se îngălbeni, a se veșteji, a se ofili, a se păli, a se trece, a se usca, dar are și un sens figurat, sintetizat de verbul a stagna.

Continuare »

Verbul a usca are mult mai multe sensuri decât m-am aşteptat, probabil datorită provenienţei din limba latină, lucru ce îl aşază în rândul celor mai vechi termeni pe care îi avem. Sensul general, care le explică într-un fel pe toate celelalte, înseamnă „a scoate sau a-şi pierde umiditatea printr-un procedeu mecanic, prin expunere la soare, la vânt, la foc etc”. Nuanţând explicaţia, verbul se poate referi la pământ (a se zbici, a seca, a asana), la conserve (a deshidrata legume, fructe, peşte), la pâine (a se împietri, a se întări), la rufe (a se zvânta), la vegetaţie (a-şi pierde seva, a se veşteji, a se ofili), la organe sau părţi ale corpului (a se atrofia), la oameni cu totul – de durere, jale, dor (a-şi pierde vlaga, a slăbi, a se chinui, a se consuma), ori la ochii/lacrimile lor, atunci când greul trece (a înceta să mai plângă).

Continuare »

Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »