Verbul a rostui este un derivat al substantivului rost, cu sufixul -ui și are mult mai multe sensuri decât m-aș fi așteptat. Dintre toate, cel pe care îl cunoșteam era „a umple cu un material de etanșizare și a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltrație”. Evident, nu de pe vremurile când construiam șosele, ci după ce-am tot trecut prin renovări…

Un alt sens care mi-a sunat cunoscut a fost „a procura ceva prin mijloace improvizate”, adică familiara expresie „a face rost de ceva” – văd sinonimia cu a procura, dar habar n-aveam că i se potrivește verbul a rostui! Iar două dintre celelalte explicații vin din zone necunoscute mie: „a forma cu mâna rostul urzelii la războiul de țesut” și „a bate, de o parte și de alta, vârful dinților unei pânze de ferăstrău”.

Mai sunt două utilizări, legate de pragmatismul firesc al omului – „a aranja pe cineva într-un post, într-o situație convenabilă” sau „a așeza conform unor cerințe de ordin practic”, dar acestea mă interesează mai puțin. Pentru că cel mai mult îmi place sensul care are legătură cu rostuirea aceea importantă, a facerii de sine și a găsirii de loc în viața asta: „a așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine”, deci a rândui cum se cuvine, a nimeri rostul tuturor lucrurilor.

Continuare »

Verbul a rezerva este un neologism venit din limba franceză – réserver, în urma procesului de relatinizare (din mai vechiul reservare). Înseamnă, în primul rând, „a păstra ceva pentru cineva sau pentru ceva, pentru alt timp sau pentru altă întrebuințare; a pune deoparte (ceva) dintr-un tot”, fiind sinonim cu a (re)ține, a opri. Una dintre expresiile cel mai des folosite este a-și rezerva dreptul (a-și păstra pentru sine un drept).

Utilizat cu valoare pasivă, verbul se explică prin „a destina exclusiv (sau special) unei persoane sau unui grup, ori pentru un anumit scop”, fiind echivalent cu a atribui. Sensul figurat are în vedere soarta, providența, adică „a stabili dinainte” – a hărăzi, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a pregăti, a rândui, a sorti, a soroci, a ursi, adică „a-i face cuiva parte de ceva”.

Continuare »

Verbul a ordona vine din franceză (ordonner) și are două sensuri principale. De fapt, privind lucrurile dintr-un punct de vedere foarte tehnic, DOOM le așază în articole diferite (ca pe doi termeni diferiți), întrucât ele au și forme diverse în paradigmă. Deosebirile vin, probabil, din faptul că unul dintre sensuri pleacă de la substantivul ordin, iar celălalt de la ordine.

Prima semnificație se referă la „a da un ordin, a cere în mod autoritar (și oficial) printr-un ordin”, verbul fiind urmat, de obicei, de o propoziție completivă construită cu ajutorul conjunctivului. Sinonimele pe care termenul le are pentru aceste situații pot fi: a comanda, a decide, a dispune, a fixa, a hotărî, a impune, a porunci, a pretinde, a rândui, a soroci, a stabili, a statornici.

Cel de-al doilea sens are în vedere acțiunea de „a pune într-o anumită ordine, a grupa într-un anumit fel”, stabilind sinonimie cu a alinia, a aranja, a așeza, a clasa, a orândui, a organiza, a rândui. Un derivat special al acestei semnificații se folosește în matematică – „a introduce o relație de ordine pentru elementele unei mulțimi”.

Continuare »

Sensul de bază al verbului a (se) rândui înseamnă „a aşeza într-o succesiune regulată, într-un rând, într-un şir, într-un şirag” – a alinia. Prin extindere de sens, are în vedere activitatea de „a pune ordine într-un domeniu de activitate”, având drept sinonime pe a aranja, a comanda, a decide, a dispune, a institui, a ordona, a organiza, a orândui, a rostui.

Atunci când este folosit cu valoare reflexivă, cuvântul se referă la „a urma unul după altul, a se afla, a fi situat sau aşezat unul în urma altuia, într-o anumită ordine”, fiind deci sinonim cu a se substitui, a se succeda, a se înşira, a se înşirui. Se poate folosi pentru inanimate, pentru evenimente, dar şi pentru oameni care se înlocuiesc unul pe celălalt, consecutiv.

Continuare »

Verbul a noroci face parte dintre cele foarte rar folosite în limba română, probabil pentru că termenul de la care se formează, noroc, este prea larg utilizat şi intră în atâtea combinaţii lingvistice expresive. Însă, căutându-l şi temându-mă că DEX-ul nu-mi va fi de mare folos, am descoperit că mă înşelasem; este destul de bine reprezentat acolo, iar numărul de sinonime este impresionant.
Prima observaţie a fost aceea că aria sa de răspândire este registrul popular şi familiar, lucru pe care l-am găsit parţial justificat de conotaţia folclorică, de superstiţie, pe care o are cuvântul. Pentru că ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost faptul că, în ciuda credinţei unora dintre noi că norocul înseamnă bunăstare financiară, verbul acesta se leagă de două noţiuni prin excelenţă metaforice şi filozofice: fericirea şi predestinarea. Cea dintâi explicaţie dată este echivalentă cu „a face pe cineva fericit” sau „a aduce cuiva noroc”, insistând apoi pe „a ferici”, „a deveni fericit”, „a avea norocul, fericirea să…”. Cea de-a doua dimensiune se referă la aranjamente stelare şi este extrem de bogată în sinonime: „a ursi”, „a meni”, „a hărăzi”, „a sorti”, „a (pre)destina”, „a hotărî”, „a rândui”. Iar când lucrurile nu vin de la sine sau cum ne-am fi dorit noi, se poate apela la vrăji, prestabilind viitorul, verbul folosit fiind acelaşi. În ultimă instanţă, cele trei concepte, care pot funcţiona perfect independent unul de altul, dau cele mai bune rezultate când se ţin de mână: destinul e obligat să-ţi fie favorabil, că de-asta e al tău şi nu al vecinului, iar norocul te-ar putea ajuta să ţi-l împlineşti, adică să-ţi găseşti fericirea. Dar, aşa cum spune înţelepciunea populară, norocul ţi-l poţi găsi sau ţi-l poţi ocoli.

Continuare »