Verbul a celebra face parte din segmentul (relativ) nou al limbii, construit printr-o influență târzie a limbii latine (celebrare), pe filieră franceză (célébrer). Termenul înseamnă, în primul rând, „a săvârși cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie”. Celălalt sens este mai extins și se referă la evenimente importante sau zile memorabile – „a sărbători (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoană etc., a marca în mod solemn”.

În funcție de context, se folosesc o serie de sinonime, care sunt destul de variate – a aniversa, a lăuda, a oficia, a proslăvi, a sărbători, a săvârși, a serba. Toate conotațiile termenului par a fi pozitive, subliniind participarea afectivă generală, asociată cu solemnitatea ori cu petrecutul, alături de și în mijlocul oamenilor pe care îi iubim. Dată fiindu-i efemeritatea, omul găsește ieșiri de sub timp, în sunete de veselie și în scurte rătăciri de fericire.

Continuare »

Verbul a (se) ponegri are atât nuanţă tranzitivă, atunci când se referă la „a vorbi pe cineva de rău, a trata cu hule”, cât şi nuanţă reflexivă, atunci când acţiunea întreprinsă presupune şi reciprocitate, răspuns cu aceeaşi măsură. Termenul este alcătuit, prin derivare, din prefixul po- ataşat cuvântului negri, după model slav, într-un soi de compromis între sinonimele a po[nosi] şi a [în]negri, iar sonoritatea cuvântului mi se pare fascinantă.

Asociereile semantice cu răul sunt evidente, iar în registrul arhaic funcţiona chiar un adjectiv – ponegru/poneagră, care însemna „foarte negru” şi care avea, cu valoare substantivală, înţelesul de „femeie foarte rea”. Sinonimele sunt mai des folosite – a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a detracta, a huli, a ponosi. Antonimele sunt, de asemenea, destul de numeroase: a elogia, a glorifica, a lăuda, a proslăvi.

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »

Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »