Verbul a celebra face parte din segmentul (relativ) nou al limbii, construit printr-o influență târzie a limbii latine (celebrare), pe filieră franceză (célébrer). Termenul înseamnă, în primul rând, „a săvârși cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie”. Celălalt sens este mai extins și se referă la evenimente importante sau zile memorabile – „a sărbători (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoană etc., a marca în mod solemn”.

În funcție de context, se folosesc o serie de sinonime, care sunt destul de variate – a aniversa, a lăuda, a oficia, a proslăvi, a sărbători, a săvârși, a serba. Toate conotațiile termenului par a fi pozitive, subliniind participarea afectivă generală, asociată cu solemnitatea ori cu petrecutul, alături de și în mijlocul oamenilor pe care îi iubim. Dată fiindu-i efemeritatea, omul găsește ieșiri de sub timp, în sunete de veselie și în scurte rătăciri de fericire.

Îmi place felul în care, dornici să se simtă aproape, oamenii păstrează (sau, de ce nu, inventează) tradiții, obiceiuri și serbări. Unele au răsărit ca ciupercile după ploaie fără nicio noimă, altele – din rațiuni pecuniare, dar, între toate, cele de Crăciun au o încărcătură aparte. Îmi plac târgurile, luminile, concertele în aer liber sau spectacolele în săli neîncăpătoare… Voioșia, entuziasmul, avântul, amabilitatea, dărnicia, binecuvântarea… Da, e adevărat că nu țin mult, dar eu nu fac parte dintre aceia care cred că durata e mai importantă ca intensitatea… Iar viața ar fi, cu adevărat, mai urâtă fără celebrarea lor.