Verbul a (se) încărca vine dintr-un probabil *incarricare (latină) și are, în consecință, multe sensuri. Valoarea tranzitivă presupune „a umple (total sau parțial) un vehicul, un recipient, un agregat de prelucrare etc. cu ceva” sau „a pune un obiect greu sau mare într-un vehicul sau pe spinarea unei persoane ori a unui animal, pentru a fi transportat”. În aceste situații, complementele indică povara care se transportă ori animalul care transportă povara.

Verbul se poate referi și la acțiunea de „a introduce într-o armă de foc un cartuș sau un proiectil cu material exploziv”. Dintr-un alt punct de vedere, termenul este echivalent cu a (se) acoperi, a (se) umple (+de). Sensul figurat presupune „a exagera cu scopul de a înșela”, putându-se referi în mod special la „a socoti (la o cumpărătură, la o consumație) mai mult decât trebuie (cu scopul de a înșela)”, echivalent cu a exagera, a umfla, a spori, a mări.

Continuare »

Verbul a (se) reduce are câteva sensuri generale şi câteva specializate. Aşa cum se întâmplă uneori în dicţionare, semnificaţiile lui se lămuresc prin sinonimii: înseamnă, mai întâi de toate, a (se) diminua, a (se) împuţina, a (se) mici, a (se) micşora, a scădea (ca proporţii, cantitate, intensitate) ori a limita, a (se) restrânge, a (se) mărgini. Antonimele sunt, şi ele, destul de numeroase – a adăuga, a amplifica, a (se) mări, a (se) spori.

În domeniul topografic, înseamnă „a micşora dimensiunile unei hărţi, ale unei piese etc., păstrând aceleaşi proporţii între elementele componente; a reproduce la dimensiuni mai mici”. În matematică, se foloseşte în capitolul fracţiilor – a reduce o fracţie înseamnă „a suprima factorii comuni de la numitor şi de la numărător”, adică a simplifica. Iar în chimie, termenul se referă la „a scoate oxigenul dintr-o combinaţie cu ajutorul unui agent chimic”.

Continuare »

Verbul a (se) lungi face parte din fondul vechi al limbii, format de la un adjectiv provenit din latină. Are destul de multe sensuri, referindu-se, până la urmă, la creştere, fie că este vorba despre lungime – „a (se) face, a deveni mai lung”, fie despre înălţime – „a creşte în înălţime”, fie că se referă la volum – „a mări cantitatea”, fie la timp – „a face să dureze (mai) mult”. În registrul familiar, termenul se foloseşte pentru acţiunea de „a se culca, a se întinde pe ceva, pentru a se odihni”.

Cele mai interesante rămân, fără îndoială, sintagmele – care sunt multe şi extrem de expresive, cu frumoase întorsături de cuvinte. Se pot lungi urechile de foame („a răbda de foame, a fi flămând”), se pot lungi ochii sau căutătura a drum („a fi dornic de a pleca departe”), i se poate lungi cuiva nasul („a deveni obraznic”), se poate lungi pasul („a merge mai repede, a se grăbi”), se poate lungi vorba („a vorbi mai mult decât trebuie”) sau, dimpotrivă, există a nu mai lungi vorba („a întrerupe discuţia”).

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »