Verbul a (se) găti are mai mult sensuri, care mie mi se par extrem de diferite. Termenul pare a fi un derivat al lui „gata”, conform albanezului gatit. Primul dintre acestea se referă la „a (se) îmbrăca frumos; a face să devină (mai) frumos, adaugând elemente decorative”.

Extrem de expresive mi se pare sinonimele, mai ales regionalismele și arhaismele echivalente: a (se) aranja, a (se) dichisi, a (se) ferchezui, a (se) împodobi, a înfrumuseța, a orna, a ornamenta, a pavoaza, a (se) dichisi, a (se) spilcui, a (se) sclivisi, a (se) drege, a (se) moța, a (se) muchilipsi, a (se) podobi, a (se) tocmi, a (se) câștiga, a (se) pădăi, a (se) puțui, a (se) puțului, a (se) schili, a (se) stoli, a (se) stolisi.

Continuare »

Verbul a (se) istovi are în vedere o stare, asociată cu „a (se) obosi peste măsură, a (se) slei de puteri (din cauza eforturilor depuse, a consumului nervos etc.); a pierde toată forța și energia, ajungând într-o stare de slăbiciune totală”. Atunci când se folosește despre bunuri materiale, termenul înseamnă „a (se) termina prin folosire, a fi folosit până nu mai rămâne nimic”.

Este un derivat al preafrumosului substantiv istov – care în limba de origine însemna „adevărat”, iar acum, la noi, este echivalent al lui „sfârșit, capăt”, parcă într-o frumoasă sugestie că numai finalurile reflectă esența veritabilă a tuturor lucrurilor. În aceeași cheie, sinonimele cel mai des folosite, sunt a consuma, a epuiza, a extenua, a isprăvi, a încheia, a sfârși, a termina.

Continuare »

Verbul a (se) încheia are două sensuri importante: unul care se referă la vestimentaţie şi la obiecte, iar altul care se referă la desăvârşirea unor activităţi, de orice fel ar fi acestea. Prin urmare, are în vedere acţiunea de „a prinde cu nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte”, dar şi varianta reflexivă, de „a-şi strânge haina, cămaşa în nasturi, în copci” ori „a-şi lega şireturile de la încălţăminte”.

Prin generalizare, termenul se poate folosi cu sensul de „a potrivi una într-alta părţile componente ale unui obiect”, sinonimele fiind, în acest caz, a îmbina, a uni. De asemenea, pentru aceste situaţii menţionate mai sus, structurile echivalente ca sens sunt, în funcţie de context, a (se) închide, a (se) îmbumba, a (se) lega, a asambla, a împreuna, a articula; nu sunt foarte numeroase, iar conţinutul nu are complexitatea celeilalte semnificaţii.

Continuare »

Verbul a (se) sfârşi are o mulţime de sensuri, de la cele complet inofensive şi de bun augur – „a duce la capăt un lucru, o activitate”, sinonim cu a termina, a isprăvi –, până la cele care privesc săvârşirea zilelor omului – „a-şi pierde viaţa”, sinonim cu a (se) prăpădi, a muri, chiar a omorî. Între ele, o mulţime de semnificaţii legate de efemeritate, de finitudine.

Se poate termina de vorbit sau de făcut, se poate pune capăt la ceva sau încheia cu cineva, se poate ajunge la capăt fie pentru că acolo e capătul, fie pentru că situaţia nu se mai îngăduie prelungită. Iar sfârşiturile pot să împlinească, să mulţumească – a finaliza, a înfăptui, a realiza – ori pot să distrugă, să frângă brusc şi dureros – a epuiza, a istovi, a slei.

Continuare »

Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »

Verbul a istovi s-a născut, poate, din nevoia omului de a-şi pune în vorbe oboseala care îl ajunge, atunci când viaţa pare să fie mai mult decât poate el să ducă, pentru că acest cuvânt apare din atât de frumos sunătorul istov. Dintr-un anumit punct de vedere, sensurile cuvântului acoperă o oarecare lipsă de măsură a stării de oboseală, pentru care, din câte ştiu eu, nu există vreun instrument de măsurare, aşa că omul pune uneori în vorbe ce nu poate să materializeze altfel. Verbul marchează, prin urmare, o stare dată de oboseala peste măsură, de sleirea de puteri din cauza eforturilor depuse sau a consumului nervos, de epuizare, extenuare, de pierdere a forţei şi energiei, ajungând într-o stare de slăbiciune totală. Stabileşte corespondente – printr-o parţială extindere de sens – cu a sfârşi, a termina, a epuiza, a isprăvi, a încheia. Am găsit indicate în dicţionar o serie de cuvinte cu aproximativ acelaşi sens, pe care însă nu le cunoşteam prea bine, precum a deşela, a speti, a dăula, a deznoda (un cal). Însă aspectul care mi-a atras atenţia se referă la folosirea acestui verb pentru a marca terminarea bunurilor materiale, consumarea acestora până la epuizare. Şi atunci s-a născut în mine întrebarea: dacă viaţa e asemenea oricăror „consumabile” pe care le folosim nepăsători?

Continuare »