15 feb.
„Sonnet 97” de William Shakespeare
| How like a winter hath my absence been From thee, the pleasure of the fleeting year! What freezings have I felt, what dark days seen! What old December‘s bareness everywhere! And yet this time removed was summer‘s time; The teeming autumn, big with rich increase, Bearing the wanton burden of the prime, Like widow‘d wombs after their lords‘ decease: Yet this abundant issue seemed to me But hope of orphans, and unfathered fruit; For summer and his pleasures wait on thee, And, thou away, the very birds are mute: Or, if they sing, ‘tis with so dull a cheer, That leaves look pale, dreading the winter‘s near. |
La fel ca iarna mi-a fost lipsa ta, O, tu plăcerea omului ce piere! Ce îngheţat eram, cum vremuia! Ce ger pustiu pe toate sta-n putere! Şi totuşi adia văratic soare Şi toamna ne sporea bogată-n tort. Purtând o caldă binecuvântare Ca trup de văduvă când soţu-i mort – Dar tot belşugul îmi părea nedreaptă Nădejde fără floare, rod sărac. Când bucuria verii te aşteaptă Şi tu ai plecat, chiar păsările tac. Ori de mai cântă, e cu-atâta jale Că frunzele pălesc pe-a iernii cale. |
| William Shakespeare | traducere de Ion Pillat |