Verbul a împodobi poartă între sensurile sale miracolul înfrumuseţării, mai mult sau mai putin artificiale. Aduce după el pe a (se) găti, pe a(-şi) pune podoabe. Actul – el însuşi – de a decora, de a orna sau ornamenta câştigă teren ca adevărată artă în sine, iar paşnica îndeletnicire a devenit meserie în toată legea. S-ar părea că multe în jurul nostru au nevoie să fie înfrumuseţate, căci verbul se referă atât la lucruri, cât şi la oameni; pentru primele, cele de adăugat sunt podoabele; pentru cei din urmă, uneori podoabele sunt în zadar, aşa că verbul ne trimite spre înzestrarea cu anumite calităţi sufleteşti sau morale.

Continuare »

! crevete a fost o mare surpriză pentru mine, pentru că nu ştiam că forma corectă până acum era femininul crevetă! Noul DOOM îl introduce la masculine, cu pluralul creveţi. Aşa da.

* criptocomunist apare ca noutate, adjectiv cu pluralul criptocomunişti şi femininul criptocomunistă-criptocomuniste; termenul înseamnă „comunism mascat” (mai bine însemna „demascat”)

! cristalin este substantiv neutru care păstrează o singură formă de plural – cristaline, din cele două pe care le avea

! cristaloid era substantiv cu două forme de plural, atât pentru masculin, cât şi pentru neutru; norma actuală decide în favoarea primei variante, cu pluralul cristaloizi

* crişean e nou introdus, cu valoare substantivală şi adjectivală (pluralul crişeni, femininul crişeană-crişene). Alături de acesta, este introdus substantivul *crişeancă „femeie din zona Crişurilor”, feminin cu pluralul crişence şi genitiv-dativul crişencei.

Verbul a alege mi s-a părut, la o primă lectură, foarte bogat în sensuri, cu utilizări extrem de diverse. Elementul fundamental pentru sensul termenului pare a fi factorul „preferinţă”, deşi am serioase dubii că alegem întotdeauna ceea ce ne place. Dar este evident că opţiunea pentru ceva sau pentru altceva se fundamentează pe un raţionament, pe o trecere în revistă a aspectelor pozitive şi negative. Vorbim, prin urmare, de „a prefera ceva sau pe cineva, a-şi fixa preferinţele asupra unui fapt sau asupra unei persoane”, sau cel puţin „a considera ca fiind mai acceptabil (în raport cu altcineva sau altceva)” ori „a deosebi dintre alţii, a recunoaşte dintre mai mulţi”. Unul dintre cele mai actuale sensuri se referă la gestul democratic de „a desemna pe cineva prin vot”, iar unul dintre cele mai practice trimite la „a (se) împărţi formând mai multe grupe” (sens care are ataşată şi expresia a alege cărare „a despărţi părul în două cu pieptenele”).

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »

Primul sens al verbului a compara se referă la punerea alături, la examinarea simultană sau succesivă a două sau mai multe elemente, pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele. Unul dintre cele mai utilizate sinonime este a confrunta, fără – obligatoriu – semnificaţia lui beligerantă. Cu sensuri relativ diferite, verbul stabileşte sinonimie cu a (se) apropia, a (se) asemăna, a (se) asemui, a (se) potrivi. Folosit cu nuanţă negativă şi pentru a sublinia un dezavantaj, o pierdere prin comparaţie, verbul are sensul de a (se ) măsura, a se pune cu cineva, în structuri precum „Mă compar eu cu tine?” sau „Nu mă compar eu cu tine!”

Continuare »

Verbul a visa are trei aspecte fundamentale, în trei planuri diferite ale existenţei umane. Presupune, în primul rând, o activitate neurologică în timpul somnului, având drept urmare „a vedea în vis pe cineva sau ceva, a-şi imagina ceva în somn”. Prelungind în realitate şi mizând totul pe faptul că, odată cu venirea nopţii, imaginile dispar şi nimic din ele nu pare să supravieţuiască, oamenii folosesc acelaşi verb pentru a califica lăsarea în voia gândurilor, a imaginaţiei şi meditaţia; în general, se condamnă tipul acesta de inactivitate şi se crede că rodul ei nu poate fi decât o idee nerealizabilă. Cel de-al treilea sens, sinonim cu „a dori cu ardoare, a râvni”, dă un scop meditaţiei, care poate să se transforme astfel, din stare vegetativă, în acţiune spre îndeplinire a unei dorinţe puternice, a unei aspiraţii, a unei năzuinţe. Acest ultim sens îl contrazice pe celălalt, după părerea mea, pentru simplu motiv că, uneori, rezultatul poate însemna „a-şi vedea visul cu ochii”, adică a-şi vedea speranţa împlinită.

Continuare »