Shakespeare School a lansat oferta şcolilor de limba engleză pentru vara 2012. Programele sunt dedicate copiilor şi tinerilor cu vârste cuprinse între 9 şi 25 de ani şi se organizează în colaborare cu universităţi prestigioase din oraşe precum: Oxford, Cambridge, Londra, Canterbury, Edinburgh sau New York.

Şcoala de vară de limba engleză devine din în ce în ce mai des variantă alternativă a unei vacanţe reuşite pentru tineri. Programele de vară includ cursuri de limba engleză în fiecare zi, conversaţie cu alţi elevi şi profesori nativi, urmate de activităţi sociale, sportive, culturale şi recreative, excursii, cazare în campus şi pensiune completă.

Continuare »

Institutul European din România (IER) anunţă organizarea unei noi sesiuni a cursului Formarea de competenţe pentru traducerea şi revizia de texte juridice, care se va desfăşura între 24–28 octombrie 2011 la sediul Institutului European din România (Bd. Regina Elisabeta nr.7-9, Bucureşti), Sala de conferinţe, etaj 4.

Cursul se adresează tuturor celor interesaţi de domeniul traducerii şi reviziei de texte juridice. Pentru a beneficia la maximum de acest curs, sunt necesare atât cunoştinţe avansate de limba engleză şi/sau franceză, cât şi bune cunoştinţe de operare pe calculator.

Continuare »

Pornind de la premisa că anii de gimnaziu sunt un moment propice pentru acumularea rapidă a unui volum cât mai mare de cunoştinţe, Road Language Centre, centru de limba engleză recunoscut Cambridge, lansează o nouă serie de cursuri dedicate în special copiilor de gimnaziu: Cursuri de Limba Engleză – metoda Cambridge pentru copii din clasele V–VIII. Pentru a vă convinge de eficienţa metodei, prima lună este oferită în întregime gratuit.

Cursurile Road Language Centre vizează acumularea unui număr cât mai mare de noţiuni de limba engleză generală, strategia de lucru fiind bazată pe metoda Cambridge, una dintre cele mai eficiente metode de învăţare a limbii engleze.

Continuare »

Verbul a beatifica este unul utilizat în sfera religioasă, referindu-se la „a trece o persoană în categoria fericiţilor Bisericii Catolice, aflaţi pe o treaptă inferioară sfinţilor”. Termenul îşi are originea în limba latină, iar în română a intrat pe filieră franceză, făcând referire la un proces destul de îndelungat, ce vizează o persoană decedată, avându-se în vedere faptul că a respectat fără abatere canoanele bisericeşti în timpul vieţii sale duse cu evlavie.

În sensul cel mai strict al termenului, beatificarea constituie prima treaptă a sfinţeniei, o fază în procesul de canonizare, dar are şi o extindere de sens, o echivalenţă cu „sanctificarea” (trecerea în rândul sfinţilor). În sens metaforic, verbul trimite la trăirea intensă a bucuriei spirituale, la „beatitudine” – substantiv care, după ştiinţa mea, nu are un verb corespunzător, dar care exprimă singura stare potrivită sfinţeniei, cea a fericirii depline.

Continuare »

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »