Verbul a beatifica este unul utilizat în sfera religioasă, referindu-se la „a trece o persoană în categoria fericiţilor Bisericii Catolice, aflaţi pe o treaptă inferioară sfinţilor”. Termenul îşi are originea în limba latină, iar în română a intrat pe filieră franceză, făcând referire la un proces destul de îndelungat, ce vizează o persoană decedată, avându-se în vedere faptul că a respectat fără abatere canoanele bisericeşti în timpul vieţii sale duse cu evlavie.

În sensul cel mai strict al termenului, beatificarea constituie prima treaptă a sfinţeniei, o fază în procesul de canonizare, dar are şi o extindere de sens, o echivalenţă cu „sanctificarea” (trecerea în rândul sfinţilor). În sens metaforic, verbul trimite la trăirea intensă a bucuriei spirituale, la „beatitudine” – substantiv care, după ştiinţa mea, nu are un verb corespunzător, dar care exprimă singura stare potrivită sfinţeniei, cea a fericirii depline.

Acesta este modul în care umanitatea încearcă să intuiască momentul de graţie când unii dintre noi, dăruiţi cu harul bunătăţii şi al devoţiunii, ajung în Rai şi mijlocesc de acolo, în perfect acord cu viaţa lor dedicată unor scopuri înalte, îmbunătăţirea vieţii altora, prin intervenţie divină, inexplicabilă prin logica pământească. Cel propus pentru beatificare trebuie să fie autor al unor miracole, pe care ştiinţa nu şi le asumă, iar credinţa le acceptă, fără a se răzvrăti.

În ultimii ani, două asemenea evenimente mi-au atras atenţia, deşi viaţa mea se desfăşoară departe de această zonă a sacralităţii: beatificarea Maicii Tereza de Calcutta şi (cea mai recentă) a papei Ioan Paul II, oameni pentru care viaţa a avut o cu totul altă semnificaţie decât cea pe care o pricepem cu toţii. Nu sunt idolatră din fire şi nici nu idealizez multe lucruri pe lumea asta, însă mă bucur că uneori există oameni care mă împacă cu starea de om. Cea atât de covârşitor şi desăvârşit de anevoioasă.