Verbul a (se) informa este unul fundamental în zilele noastre, fără a fi, desigur, o invenţie a lumii moderne. Înseamnă „a da cuiva informaţii despre ceva sau despre cineva, a face cunoscut”, adică „a face să dispună de o informaţie, a pune în cunoştinţă de cauză, a pune la curent”, iar nuanţa reflexivă se referă la „a căuta să se pună la curent cu ceva, a strânge informaţii despre ceva”. Prin urmare, termenul pare să aibă atât un sens general, presupunând pur şi simplu acumularea de informaţie nediferenţiată, cât şi un sens mai restrâns, având în vedere o informare punctuală, referitoare la un anumit subiect bine determinat, în încercarea de a afla cât mai multe despre el. Dintre sinonime, în funcţie de contextul potrivit oricăreia dintre situaţiile menţionate, se pot aminti a se interesa, a (se) iniţia, a se documenta, a (se) edifica, a anunţa, a înştiinţa, a cerceta, a aviza, a încunoştinţa, a vesti, a comunica, a preveni, dar şi regionalisme ca a cerca şi a ştirici.

Continuare »

Nu ştiu de ce întotdeauna mi s-a părut că verbul a revedea are doar conotaţii pozitive. Este adevărat că putem spune „la revedere” în foarte multe feluri şi cu intenţii diverse, iar acestea pot fi – ce ciudat! – ultimele cuvinte pe care doi oameni şi le spun. Dacă urmează însă o revedere, asta îmi pare neapărat o reîntâlnire plănuită, o regăsire dorită şi aşteptată. În altă ordine de idei, acţiunea aceasta poate presupune o revizuire, o recapitulare, o repetare a unor cunoştinţe dobândite anterior. Până la urmă însă, indiferent de motivele pentru care revedem lucruri sau oameni, toate se nasc din necesitatea noastră de a cerceta din nou, de a reexamina, de a ajusta propriul sistem de judecăţi şi de a ne recalibra concluziile. Lucrul acesta se face obligatoriu prin ieşirea de sub puterea vremii şi situarea în alt context. Este necesară în viaţă asumarea unei distanţe – fie ea în spatiu sau timp, căci modificarea perspectivei duce uneori la o mai bună înţelegere a lucrurilor, tot astfel cum (paradoxal) căderile şi eşecurile ne determină forţa psihică. Şi (vorbind de relaţiile cu ceilalţi), revederile din când în când cu cei dragi sunt, fără îndoială, dintre cele mai importante momente ale sufletelor noastre, motiv pentru care zile binecuvântate precum Crăciunul se transformă în sărbători…

Continuare »

În lumea în care trăim, comunicarea este totul. Comunicăm cu persoanele dragi, dar şi cu partenerii de afaceri. Într-un Univers al inter-conectării, este esenţial ca mesajul pe care îl transmitem să fie receptat aşa cum am dorit şi am intenţionat. Este obligatoriu să vorbim corect; este un semn de educaţie şi de respect pe care îl avem faţă de cealaltă persoană cu care comunicăm.

Plecând de la această premisă, centrul de limbi străine Arseni Education oferă servicii de învăţare sau aprofundare a limbilor engleză sau germană.

Continuare »

Verbul a cotiza îşi stabileşte sensurile de bază în două direcţii principale. Înseamnă pe de o parte „a plăti o cotă-parte, o cotizaţie”, adică o sumă fixă achitată periodic de către membrii unei organizaţii sau ai unei asociaţii. Pe de altă parte, sensul reflexiv (rar folosit) presupune uniunea, efortul conjugat, pentru a participa la o cheltuială comună, iar substantivul cotizaţie desemnează, prin extindere de sens, orice contribuţie bănească la acest fel de aranjamente.

Dincolo de paginile dicţionarului, cuvântul are un sens conotativ extrem de neplăcut, ca de altfel toate lucrurile care vorbesc de dare de bani în viaţa omului. Însă acesta, mai mult ca altele, îşi pierde orice valenţe binevoitoare, pentru că se asociază, obligatoriu, cu „vrei – dai! nu dai – nu ai!” care atât de rău ne distorsionează, nouă românilor, pespectiva asupra lucrurilor. Am ajuns să fim convinşi de faptul că vorba aceasta ne e suficientă pentru a rezolva toate problemele care par peste puterile noastre. Nu eşti în stare să-ţi iei examenele – cotizezi şi se rezolvă; nu se uită niciun doctor la tine – un plic în buzunar face minuni; ai vreo idee pe care o consideri valoroasă, dar nimeni nu se opreşte s-o analizeze – banul îţi cumpără toată atenţia de care ai nevoie.

Continuare »

Verbul a primi, dacă stăm bine şi analizăm, se asociază, la un nivel foarte profund, cu acceptul celui căruia i se acordă ceva. Nu poate să-ţi dea nimeni cu adevărat ceva, dacă nu eşti dispus să iei în posesie, să accepţi ceea ce ţi se oferă sau ţi se datorează. Îti poate fi atribuit un titlu, un rang, dar nu îl primeşti până nu îl accepţi; pentru că trebuie să fii, în acelaşi timp, obiectul spre care se îndreaptă o acţiune, dar şi cel care suferă efectele ei. Sensul acestui verb este aproape obligatoriu similar cu a admite, a include, a cuprinde, a îngloba în propria persoană ceea ce ţi se propune; trebuie să consimţi, să fii de acord. Şi sunt nenumărate cele pe care le poţi primi: o veste ori un ordin, o admonestare sau o reclamaţie, o slujbă sau o învoire, un drept ori un dar, permisiune sau ajutor, un colet ori un ban, un oaspete şi, cel mai frumos, felicitări. Se adaugă, pe parcursul unei vieţi, la toate ale noastre, în mod plăcut sau mai puţin, numai cu acceptul nostru; altfel, se duc şi ne lasă.

Continuare »

Primul sens al verbului a compara se referă la punerea alături, la examinarea simultană sau succesivă a două sau mai multe elemente, pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele. Unul dintre cele mai utilizate sinonime este a confrunta, fără – obligatoriu – semnificaţia lui beligerantă. Cu sensuri relativ diferite, verbul stabileşte sinonimie cu a (se) apropia, a (se) asemăna, a (se) asemui, a (se) potrivi. Folosit cu nuanţă negativă şi pentru a sublinia un dezavantaj, o pierdere prin comparaţie, verbul are sensul de a (se ) măsura, a se pune cu cineva, în structuri precum „Mă compar eu cu tine?” sau „Nu mă compar eu cu tine!”

Continuare »