Verbul a respecta vine din limba franceză şi este folosit, în general, în situaţii care presupun „a avea, a simţi şi a manifesta respect faţă de cineva sau ceva, a trata cu respect”, stabilindu-se astfel sinonimie cu a aprecia, a cinsti, a stima, a onora, antonimul fiind a dispreţui. Verbul poate avea şi valoare reflexivă, însemnând „a-şi păstra demnitatea, a ţine la propria autoritate”.

Un alt sens al termenului se referă la „a nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament, de la un principiu etc.”, fiind echivalent cu a îndeplini, a onora, a ţine, a păzi. Atunci când are în vedere, de exemplu, recomandările şi prescripţiile medicului, înseamnă „a ţine seama de, a nu neglija, a acorda atenţia cuvenită”, foarte des folosindu-se sinonimul a urma. Una dintre expresiile cele mai frumoase este „a ţine (pe cineva) la respect”, adică a păstra distanţa, a nu permite cuiva o atitudine prea familiară.

Continuare »

Cuvintele „barbarian„, „barbaric” şi „barbarous” se traduc în limba română prin „barbar”. Deşi apar prin dicţionare ca sinonime, sensurile lor nu sunt chiar identice.

Toate aceste cuvinte au originea în grecescul „barbaros”, care înseamnă „străin” sau „neobişnuit” (faţă de Grecia). Romanii au preluat ideea în cuvântul „barbaria”, care înseamnă „ţară străină” (faţă de „lumea civilizată”, formată atunci din romani şi greci). Din latină, de-a lungul timpului, au apărut derivate în numeroase limbi.

În engleză, „barbarian” este folosit mai ales ca substantiv, dar şi ca adjectiv (ca şi în română), cu referire la membrii popoarelor necivilizate.

Şi „barbaric” are acelaşi sens, dar doar ca adjectiv. Însă ca şi conotaţie, accentul este pus pe comportamentul dur, chiar violent, crud.

Pe de altă parte, „barbarous” are accentul pus pe comportamentul necivilizat, pe lipsa de eleganţă (la masă, în vorbire etc).

Aşadar, deşi există situaţii când oricare dintre aceste adjective se poate folosi (ceea ce le face sinonime), în altele conotaţiile pot fi importante.

Dacă te apucă, e civilizat să cauţi un loc potrivit

Sensurile verbului a boicota îmi apar mie diferenţiate întru câtva prin perspectiva din care este analizată acţiunea. Dacă se are în vedere persoana care o realizează, vorbim despre „a exercita, a aplica un boicot”, iar dacă răsucim puţin privirea şi spre cel care va suporta consecinţele ei, avem „a supune unui boicot”. Şi cred că aceasta din urmă este, de fapt, nuanţa originară a cuvântului, pentru că termenul provine de la numele primului individ care a suferit o astfel de măsură extremă (Charles Boycott). În context familiar, termenul asimilează sensul extins al expresiei „a pune la index”, care completează semnificaţia fără a recurge la elemente din familia lexicală a verbului.

Continuare »

Din punctul meu de vedere, verbul a trăncăni face parte dintre cele care sună grozav. Înseamnă, conform dicţionarelor, „a vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute şi nevrute”, stabilind sinonimie cu a flecări, a sporovăi, a pălăvrăgi, a bârfi. Aspectul care mi-a atras atenţia a fost o altă serie de sinonime, care face mai curând referire la un aspect fizic, concret al verbului – a durăi, a durui, a hodorogi, a hurui, pentru că, iniţial, cuvântul se referea la tot soiul de zgomote neplăcute şi deranjante. De unde se vede că termenul are două conotaţii fundamentale, căci, aşa cum spune şi experienţa mea personală, pe cât de urât şi de prostesc este obiceiul trăncănelii-bârfă, pe atât de plăcută şi de relaxantă este minunata şi lăsata de la Dumnezeu trăncăneală-sporovăială cu amicii.

Continuare »

A europeniza face parte dintre verbele monosemantice, asupra cărora nu planează prea multe îndoieli şi incertitudini legate de sens. Presupune, desigur, „a adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor”. Scopul final este de a deveni asemănător cu europenii, din punct de vedere cultural şi comportamental. Şi, ca în cazul oricărei transformări sau deveniri, aceasta se poate face voluntar sau impus, evoluţia spre un anumit statut fiind sau nu o manifestare a propriei voinţe. În cazul acestui cuvânt, apare întrebarea: care este – totuşi – statutul spre care se tinde? Europeanul este cel care face parte din populaţia de bază a Europei, sau care este originar de pe acest continent, însă mi se pare că diferenţele dintre multele neamuri care locuiesc în acest spaţiu sunt considerabile. Europenizarea înseamnă, deci, a face un străin să semene cu un neamţ, sau cu un italian? Cu un irlandez, sau cu un grec?

Continuare »