Editorii variantei online urmăresc şi analizează în jur de 150 de milioane de cuvinte în engleză folosite în ziare şi alte publicaţii, iar la fiecare câteva luni decid care noi termeni sunt atât de larg folosiţi încât să merite să fie introduşi în dicţionar.

Mare parte dintre noii termeni sunt cuvinte oficiale sau abrevieri care reflectă schimbările de obiceiuri ale oamenilor privind consumul de media şi importanţa din ce în ce mai proeminentă a Internetului. Printre acestea: „listicle” — articol pe Internet sub forma unei liste numerotate sau cu marcatori — şi „live-tweet”, acţiunea prin care postăm comentarii despre un eveniment pe Twitter în timp ce acesta are loc. Mai este şi „binge-watch”, care se referă la vizionarea rapidă a unor episoade multiple din show-uri de televiziune.

Continuare »

Verbul a (se) înverzi se formează de la adjectivul verde şi înseamnă, în cea mai generoasă dintre accepţii, „a colora în verde”, lucru ce nu are întotdeauna semnificaţie pozitivă, putându-se avea în vedere şi sensul de „a păta, a murdări cu verde”. Atunci când are nuanţă reflexivă, verbul se referă la „a deveni sau a se face verde”.

Această din urmă semnificaţie îmi pare a fi cel mai des utilizată, mai ales cu trimitere la schimbările care se produc primăvara asupra vegetaţiei. Astfel, se foloseşte despre natură sau despre locuri din natură – „a se acoperi cu verdeaţă”, dar şi despre arbori – situaţie în care este sinonim cu a înfrunzi, aducător de bucurii.

Continuare »

Verbul a perora vine din limba franceză, cu rădăcini vechi latineşti, şi are, în cea mai relaxată accepţie a termenului, sensul de „a vorbi mult”. Termenul peroraţie constituie, la origine, un element al discursului construit după toate regulile oratoriei. În afara acestei sfere însă, tonul adecvat pentru a cataloga un discurs drept „peroraţie” este unul însufleţit şi plin de emfază (afectare, atitudine nenaturală), asociat încercării (dezagreabile, chiar) de a convinge. Verbul este mai rar folosit cu valoare tranzitivă, când se referă la „a dezbate, a susţine cu înflăcărare, cu ardoare o problemă, o teză etc.”.

Continuare »

Verbul a (se) lungi face parte din fondul vechi al limbii, format de la un adjectiv provenit din latină. Are destul de multe sensuri, referindu-se, până la urmă, la creştere, fie că este vorba despre lungime – „a (se) face, a deveni mai lung”, fie despre înălţime – „a creşte în înălţime”, fie că se referă la volum – „a mări cantitatea”, fie la timp – „a face să dureze (mai) mult”. În registrul familiar, termenul se foloseşte pentru acţiunea de „a se culca, a se întinde pe ceva, pentru a se odihni”.

Cele mai interesante rămân, fără îndoială, sintagmele – care sunt multe şi extrem de expresive, cu frumoase întorsături de cuvinte. Se pot lungi urechile de foame („a răbda de foame, a fi flămând”), se pot lungi ochii sau căutătura a drum („a fi dornic de a pleca departe”), i se poate lungi cuiva nasul („a deveni obraznic”), se poate lungi pasul („a merge mai repede, a se grăbi”), se poate lungi vorba („a vorbi mai mult decât trebuie”) sau, dimpotrivă, există a nu mai lungi vorba („a întrerupe discuţia”).

Continuare »

Verbul a invidia are o interesantă problemă de semnificaţie, necesitând situarea în acelaşi sistem de referinţă pentru a fi perceput la fel de către doi vorbitori diferiţi. Eu, de exemplu, nu-l găsesc deloc negativ, iar sentimentul căruia îi dă substanţă nu-mi pare în niciun fel distructiv. Nu toată lumea gândeşte aşa, iar dogma bisericească ne spune clar că invidia este unul dintre păcatele capitale. M-am întrebat – firesc – de unde apare diferenţa la nivel lingvistic între cele două percepţii. Şi am descoperit în dicţionare că verbul acesta are două serii sinonimice. Luăm pe de o parte a vrea, a dori, a pofti – ceva ce aparţine altcuiva, care ar putea deveni achiziţie personală prin muncă (dacă are valoare materială) sau devenire (dacă e o calitate de dobândit). Pe de altă parte, notăm a pizmui, a râvni, a zavistui – cele care presupun, cu adevărat, o serie de frustrări pe care, odată dezmorţite în suflet, cu greu le mai poţi canaliza spre ceva luminos sufleteşte. Presupun că undeva în mentalul fiecăruia dintre noi se face o alegere subconştientă asupra uneia dintre cele două accepţii ale termenului, iar de aici se nasc diferenţele între reacţiile noastre în raportarea la acest cuvânt.

Continuare »

A (se) distra este un verb încântător, care înseamnă „a petrece sau a face pe cineva să-şi petreacă timpul în mod agreabil”. După cum ştim însă, „agreabil” înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi, de unde şi cele două extreme în semnificaţiile cuvântului – poate fi vorbă, pe de o parte, de folosirea timpului în mod plăcut, iar pe de altă parte, de consumarea acestuia, dedându-se unor – pudic şi generic numite – „plăceri lumeşti”.

Una dintre semnificaţiile mai rar întâlnite ale verbului se referă la „a abate de la o preocupare sau de la un gând, a îndepărta atenţia cuiva de la ceva care îl oboseşte sau îl obsedează”. Însă indiferent de sensuri, dacă punem sinonimele toate la un loc, obţinem un munte de voie bună: a (se) amuza, a (se) desfăta, a (se) destinde, a (se) dispune, a distrage, a (se) înveseli, a petrece, a râde, a (se) veseli, cu tot cu mai vechile a se eglendisi, a (se) libovi. Orice i se poate opune cu succes lui a (se) plictisi.

Continuare »