Rezultate

04 iul.

„Ce te legeni…” (În formă populară) de Mihai Eminescu

– „Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
– „De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!”
„Why do you wail, o forest trees,
Forest, without rain or breeze,
Your branches ill at ease?”
„How indeed should I not wail
When the hours of summer fail!
Nights grow longer, days get short,
On my branches few leaves caught,
And the winds with bitter sword
Drive my chorister abroad;
Autumn winds that forest flay,
Winter near, spring far away.
How indeed should I not groan
When my singing birds have flown,
And across the frozen sky
Flocks of swallows hurry by,
And with them my fancies fly
Leaving me alone to sigh;
Hurry on as time in flight
Turning day half into night,
Time that o’er the forest rings
With a fluttering of wings…
And they pass and leave me cold,
Nude and shivering and old;
For my thoughts with them have flown,
And with them my gladness gone!”
Mihai Eminescu traducere de Corneliu M. Popescu

07 mart.

„Sonnet XLIII” de Edna Saint Vincent Millay

What lips my lips have kissed, and where, and why,
I have forgotten, and what arms have lain
Under my head till morning; but the rain
Is full of ghosts tonight, that tap and sigh
Ce buze ale mele sărutară,
şi care braţe m-au cuprins fierbinte,
de ce şi unde, nu-mi aduc aminte.
Dar noaptea-mi bat în geam şi mă-nfioară
Upon the glass and listen for reply,
And in my heart there stirs a quiet pain
For unremembered lads that not again
Will turn to me at midnight with a cry.
strigoii ce se tânguie pe-afară;
şi doare, doare gândul că-nainte
veneau aci iubiţi să mă alinte,
şi nu mai vin să mă iubească iară.
Thus in the winter stands the lonely tree,
Nor knows what birds have vanished one by one,
Yet knows its boughs more silent than before:
Cum singur, fără cântători, copacul
se-ntreabă iarna unde-şi duc ei veacul,
cu crengi tot mai tăcute şi înfrânte,
I cannot say what loves have come and gone,
I only know that summer sang in me
A little while, that in me sings no more.
nici eu nu ştiu pe unde-i fiecine.
Dar ştiu că vara ce-a cântat în mine
o clipă doar, nicicând n-o să mai cânte.
Edna Saint Vincent Millay traducere de Paul Abucean

11 ian.

„Winter” de James Thomson

Mean while, the Leaves,
That, late, the Forest clad with lively Green,
Nipt by the drizzly Night, and Sallow-hu‘d,
Fall, wavering, thro‘ the Air; or shower amain,
Urg‘d by the Breeze, that sobs amid the Boughs.
Then list‘ning Hares foesake the rusling Woods,
And, starting at the frequent Noise, escape
To the rough Stubble, and the rushy Fen.
Then Woodcocks, o‘er the fluctuating Main,
That glimmers to the Glimpses of the Moon,
Stretch their long Voyage to the woodland Glade:
Where, wheeling with uncertain Flight, they mock
The nimble Fowler‘s Aim. – Now Nature droops;
Languish the living Herbs, with pale Decay:
And all the various Family of Flowers
Their sunny Robes resign. The falling Fruits,
Thro‘ the still Night, forsake the Parent-Bough,
That, in the first, grey, Glences of the Dawn,
Looks wild, and wonders at the wintry Waste.
Iar frunzele-ntre timp,
Ce-n verde viu pădurea le-mbrăcase,
De-ai nopţii stropi pişcate, şi livide,
Cad rar şi-ncet, sau ca o ploaie iute,
Când vântul, suspinând prin crengi, le smulge.
Apoi fricoşii iepuri lasă crângul
Şi, tresărind la zgomote, aleargă
Spre mirişti aspre sau spre bălţi cu trestii;
Sitari, peste întinderi mişcătoare,
Ce scânteiază la lumina lunii,
Mai vin o dată spre poieni de codri,
Şi, dând ocol, îşi râd de pădurarul
Cu arcu-ntins. Natura-ngenunchează,
Şi ierburile lâncezesc, bolnave,
Şi-a florilor familii felurite
Îşi pierd vestmântul însorit. Iar noaptea,
Cad poame şi se rup de creanga mamă,
Ce-n zori, la primul licăr sur, arată
Pustie, şi se miră de ruină-i.


Continuare »

05 apr.

a observa

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »

08 iun.

a călători

Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.

Continuare »

© 2024 blog.ro-en.ro